Poezii alese - colecția ANTOLOGIA UNUI AUTOR
01.09.2026
Poeții exponențiali ai literaturii române contemporane.
Cele mai alese poezii ale timpului nostru în colecția „Antologia unui autor”
Colecția „Antologia unui autor” adună nume reprezentative ale poeziei române contemporane. Poeți din diferite generații, din România, Republica Moldova, Bucovina de Nord sau Banatul Sârbesc. Nume de referință a liricii din ultimele decenii: Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Ion Mureșan, Ioan Flora, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Alexandru Mușina, Lucian Vasiliu, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Adrian Popescu, Daniel Bănulescu, Constantin Abăluță, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana, Ion Pop, Aureliu Busuioc, Valeriu Stancu, Nicolae Popa, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, Iulian Filip.
O particularitate a acestor cărți e numărul limitat de poeme, alese ca texte exponențiale, care îi reprezintă cel mai bine pe autori și etapele de creație. Volume accesibile ca preț și digerabile cantitativ, la îndemâna oricărui iubitor de poezie, care vrea să aibă o bibliotecă a celor mai alese poeme contemporane. Iar după aprecierea unui poet din această colecție, aceste volume sunt foarte comode și pentru autori, care merg la recitaluri și au la dispoziție poeziile care îi reprezintă cel mai bine, fără să-și umple geanta cu tomuri masive (și, uneori, indigerabile).
La dorință, cititorul își poate aduna de aici o antologie comună, cu poemele [cele mai] memorabile ale timpului nostru. Dar nu e nevoie, de vreme ce are poate cea mai densă bibliotecă de poezie contemporană românească.)
Speranța
E rău.
Și doar speranța că mâine va fi și mai rău
ne ține-n viață.
Însă noi,
sperăm cu o așa putere
încât deodată mâine este azi
și este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Și, deodată, mâine este ieri
și este foarte rău.
Cât vezi cu ochii-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici și dulci.
Trecem pe lângă
insule tăcute și albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
și motorină.
Și acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut.
Trădarea metaforei
La naiba cu urletul masinii de scris,
cu poezia cosmica si industriala,
deranjezi vecinii si nici nu pot sa calc
Si mirosul de rufe curate imi gadila narile si fac,
pentru moment,
abstractie de sine,
de savante citate si metastaze,
de diminetile cu lipie si jumari calde
si lazi cu cartofi incoltind sub pat, la intuneric;
fac abstractie de lumina albastrie a lampii,
cand rasfoiam gramatici inutile si-mi spun:
la naiba cu ambitiile acestea prostesti!
La naiba cu apologia nivelului de trai!
Si-asa sunt de acord in orice imprejurare,
nu vreau decat sa respir si sa respir si sa respir,
sa respir infernal si solemn,
in camp,
la tine in poala,
la tine pe gura, dimineata si seara,
sa respir si sa respir,
chiar dac-as trada experimentul, plictisul, metafora,
desimea stelelor,
scurgerea timpului interior;
sa respir si sa respir si sa respir,
cast si ireversibil,
chiar de-as risca sa fiu pasibil de suspiciuni si analize,
sa-mi smulga telefonul din priza,
sa calc prin noroaie pana-n gat.
Respir, asadar, din mers, din galop,
respir in cerc,
respir categoric
si nu-mi crestez decat arareori respiratia cu lama
si ce-mi mai surade aceasta lenjerie alba, apretata,
intinsa la uscat
si nici macar nu mai deranjez vecinii.
Despre ethernul pheminin
Doamnele au panglici, doamnele au franjuri,
doamnele fionguri și umbrele au:
abajururi roșii, parașut-oranjuri,
de la Viena, Lipsca, Amburg si Breslau.
Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,
doamnele invidiosincrasii mai au:
unele văd roșu, altele oranjuri,
unele văd dublu, cestelalte blau.
Și-au adus pompierii, și s-au dus de mână,
după apă pînă, până la La Manche:
Stingeți rujul! Puneți la oenjuri frână!
Ochiul se închide,-al doamnelor etanș.
Animale heraldice
v innopteanu se plimba de mână cu un animal ciudat-
e un pisicâine, care pe câmpul heraldic
se exprima prin laba ridicată spre cerul baltic
și prin gestul cozii înălțate într-un întortocheat
tirbușon. lui v innopteanu îi place
să umble cu pisicâinele lui-pe nume benone-
și uneori să-l și fluiere-căci pisicâinele este afone
și trebuie de mic deprins cu modulațiile. îi face
plăcere și pisicâinelui să-și simtă laba lui baltică
strânsă în mâna puternică a lui v innopteanu
și să meargă cu el în câte o plimbare heraldică.
(de fapt, pe blazoanele cu litere gotice, runde,
și câmpuri de azur și cu flori pe care v innopteanu le ia nu
le ia în serios-pisicâinele nici n-are unde se-ascunde)
Elegie
O, vechi şi dragi bucătării de vară,
Simt iar în gură gust suav de-amiază
Şi în tristeţea care mă-nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,
Curcani păstraţi în zeama lor o noapte
Spre o delicateţe infinită,
Ciuperci cât canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască,
Aluaturi tapisate, crescând grele
Într-o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe
De ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe
Când sufletu-n muştar vrea să se culce,
Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa
Prin fast de irizări şi toarte fine
Ceaiuri scăzute până la esenţa
Trandafirie-a lucrului în sine!
Autointerviu
Vezi-ți de treabă,
Ursachi,
și renunță odată la obișnuința vicleană a poeziei.
Tu, care în adolescență
ai vrut să te faci oier, apoi
funcționar la
Piscicola, tu care ți-ai amăgit
insomniile cu sanskrita, cu
Schlegel, cu
Bopp. pentru ce
persecuți tipografii, zețarii, amicii, oamenii cei
cumsecade (criticii literari nu contează - sunt mult prea
șireți ca să citească vreodată ceva). lată, din nou
ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe
sfoară, mai bine
te-ai face copac, boiler electric sau varză.
Termină naibii.
Posedai tot felul de obiecte electrice
tu ești altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânți.
tu ești un monstru. mi-e frică de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,
ai tupeu.
ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.
și, doamne cum îți picură părul până pe șale
ca un camion fructexport, fantomatic și moale
care ar trece pe dorobanți.
și ai șolduri, și ai pandalii, ai amanți...
inconștientul tău trebuie să fie așa uriaș
încât ar putea să reducă el singur diferența dintre sat și oraș
să pună capăt valului de violență și pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valențele elementelor chimice
iar eu o tablă pe-un acoperiș de siloz
tot n-am fi fost așa de străini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, mașini.
tremur când mă atingi. mi se face rău când îți aud vocea la telefon.
de ce trebuie să existe o ființă ca tine?
și de ce trebuie acum să nu mai existe?
bestie, pistruiato și fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.
Toate sunt semne
Am visat că eram făcut din semne
se făcea că ieşisem pe stradă
şi trecătorii smulgeau din mine
puncte se suspensie, semne de întrebare
şi multe litere ciudate
mâinile care se întindeau spre mine
nu mă diminuau însă
literele creşteau imediat la loc
luaţi, serviţi-vă, le spuneam
nu vă gândiţi la eventuale consecinţe
luaţi din mine tot ce vi se pare
interesant şi misterios
hieroglife şi forme geometrice
mâzgălituri şi prescurtări
zgârieturi şi răni
dâre de sânge şi urlete
toate sunt semne, toate
sunt alfabetul unei limbi
pe care o învăţ în timp ce vă hrănesc
cu semnele ei
Oda a X-a. Osmotică
In inotatoarea rechinului vom gasi
Bila de cristal a ultimului rege, in spaima copilului
Otravuri venind prin cordoane de sange, in
dupa-amiezele noaste
Suspinul umed al celui murind.
Nimic nu iese din plasa subtire a atomilor,
Nici macar acest gand atat de amagitor
incat se prabuseste in sine, nimic
Nu arde dincolo de gardul sfios
Al celulelor - nici macar
Corpul tau desenat pe rulouri fine de ametist.
Sorbind aerul camerei el continua
Sa planga-n plamani, sorbind carnea tare
A trupului tau ea continua sa planga
In vinele mele, sorbind
Ceaiul de menta-al acestei amintiri ea continua
Sa-mi arda pantecul intocmai
inotatoarei vinete a rechinului encefal.
Maşina apocaliptică
La drept vorbind, iubite cititor, mă şi tem
să te invit în atelierul mecanic
al acestui poem
pe cât de lucid pe-atât de halucinant,
căci, aici şi acum, Domnul Abis şi Prinţul Neant
vor pune în funcţiune,
după un scurt repaos,
maşina de fabricat absurd,
maşina de fabricat haos.
Iată-i aşadar răsucind şuruburi,
mişcând nevăzute pistoane,
mici scripeţi ai istoriei contemporane,
până când – priviţi – roţi dinţate
se-mbucă şi crişcă
şi minunea învie, “comedia se mişcă!”
Oho, duduie, cazanele, roţile interioare
acţionează roata cea mare –
şi ca din beznă, umed de ceaţă,
întreg Babilonul mi-apare în faţă.
Iată o ţară în care morcovii şi cartofii
cresc pe cupola aurită a Sfintei Sofii,
iat-o câmpie minată cu focuri de moaşte
prin care Aristofan mână cârduri de broaşte,
iată un zeu într-un castel de urzici
cu aureola mâncată de viermi şi furnici,
iată o plombagină cu feţele-aburinde
multiplicând zi şi noapte morminte,
iată o fântână topindu-se de sete,
iată-l pe Galilei încolţit de comete,
iată cuţitul cununat cu rugina,
iată bufonul iubindu-şi regina,
iată nişte iepuri de casă dormind într-un mit,
iată o priză îndrăgostită de-un scurtcircuit,
iată îngeri de lux, iată stele de alcool,
iată Evul Mediu dansând rock-n-roll…
Iată rotiţe cu zimţi, dulapuri de-argint, sertăraşe cu lumânări,
turnuri cu scări, turnuri fără de scări,
forfecuţe de os, lentile roz, ceasuri stricate,
năsturei de duzină grupându-se în sindicate,
cutii cu zaruri, râşniţe de cafea, beculeţe, focuri de iască –
toate amestecându-se într-o dezordine îngerească,
în imagini schimbătoare, caleidoscopice
(ah, ce nebunii! ah! ce iluzii optice!).
Iată culoarea roşie putrezind în păunii de gală,
iată un cartof în care creşte piatra filozofală,
iată păianjenul ţesându-şiplasa,
în care cădea-vor mirele şi mireasa,
iată o biserică trasă pe roţi
de triburi păgâne de vizigoţi,
iată în amurg trecând o fanfară,
pusă-n mişcare de-o roată de moară,
iată o mănăstire plânsă şi-nlăcrimată,
iată munţii Carpaţi traşi în judecată.
Şi în sfârşit iată-o corabie curtată de tangaj,
după care, iată-te şi pe tine, iubite cititor,
apărând în peisaj
prins în mecanismulmeu delirant
alături de Domnul Abis şi Prinţul Neant,
care îmi fac semn să închei poemul,
ca nu cumva, de prea multe imagini,
să se deregleze sistemul
de semne şi numere criptice
al superbei Maşini apocaliptice.
DANIEL
Apoi voi ieşi cu ei prin oraş
Fiecare cu câte-un litru de supã fierbinte
în burtã
Aburind vitrinele şi pregãtindu-le
Pentru cei care în urma noastrã
Vor scrie pe ele cuvinte hotãrâtoare
Şi atunci mã voi aşeza şi voi aştepta pe o piatrã
Şi o bãtrânicã se va apropia de mine
şi îmi va spune:
„Fiule, femeile tale sunt degetele lui Dumnezeu,
Cu trei te-a mângâiat cu unul te va mângâia
Dar va sosi în curând şi degetul Sãu mare”
Ieudul fără ieșire (I)
La ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva
și suntem și acum și o să fim și mâine și poimâine și
în veci apa aceluiași râu ne va scălda.
câte luni n-a fost doar zi și noapte
câte luni nu l-au căutat peste tot?
trecătorule, fii cu luare aminte: spațiul acolo
o cotește brusc la stânga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesnește și crapă. acel cap
singur plutește acum peste uscaturi și ape
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo
nici o hartă n-are să-ți mai fie de folos
zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea
zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul și fără ieșire.
nici o geografie n-a reușit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.
ca nourul peste văzduhuri plutește el peste
uscaturi și ape nu-l prevestește nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.
Păstor de fulgi
Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,
Să am în grijă turme mari de-omăt
Pe care să le port prin ceruri lungi
Și să le-aduc cu grijă îndărăt.
În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu
Singurătatea lumii și plânsul ei enorm
Reverberat în nouri ca-n murii unui templu
Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm.
Să-aștept să vină vara să-mi răpună
Mieii sortiți spre setea dulcii hume
Și-n transhumanța sfântă să curgem împreună
Muți, fără de prihană, dar anume.
Ploi
Cenuşă pe torţile cerului. Norii
Adună din aerul vânăt cocorii
Şi-i poartă – gondole sub vagi zepeline –
Spre sudice stele, pe ape veline.
Depuneri diverse – şi zloată, şi brumă –
Sunt lacrima verii târzie, postumă,
Scăpată să-nece avidă şi gravă
În balta tăcerii câmpia moldavă.
Adânc văduvite de forţe vitale
Fug frunze cu frunţile fragede-pale
Şi greierii tac, tremurând de-a nimica,
Pe când îşi desfată buricul furnica…
Ah, dă-mi o vioară! Sunt tobă de note!
Nasc toamnele-n mine porniri hotentote,
Atavice ritmuri, barbar-ancestrale
Ce-şi sapă spre lume ieşiri muzicale
Şi-ascultă-mi timpanele toamnei în tâmple:
Sunt lucruri grozave ce vor să se-ntâmple…
Ci feri-mă tu de asemeni angoase,
Cuprinde-mă-n braţe, pătrunde-mă-n oase
Şi taci, şi ascultă, şi cată cum norii
Adună din aerul vânăt cocorii
Şi-i poartă – gondole sub vagi zepeline –
Spre ţărmuri mai calde.
În mine…
În tine…
Monadă (IV)
Sunt un om blindat
numai în dreptul inimii
se află
o spărtură,
prin care pătrunde
Corbul
şi mă fură
dar tu eşti superbă,
rezemată cum stai
de gardul bisericii parohiale
Aştepţi din nou ziarul
Tată, aşa te văd uneori:
ducând ploaia învelită în ziar
ţinând-o strâns la piept cu mâini dogorâte
de scurtele fulgere ce răzbat în afară.
Te opreşti undeva în câmp, desfaci ziarul
şi deodată începe a ploua.
Lumea fuge spre adăposturi
bucuroasă că udă ploaia pământul
trece pe lângă tine bârfitoare şi rea
vorbindu-te că nu ştii decât să citeşti ziare
că ai stat toată viaţa cu gazeta în mână.
Astfel rămâi singur în ploaia de tine stârnită
ud zgribulit spălat de pâraie năucit de tunete.
Aduni literele alăturezi cuvintele
descâlceşti frazele – una mai noroioasă decât alta
de la prima până la ultima pagină.
Pe urmă se risipesc norii.
Se limpezeşte tot cerul.
Soarele usucă din nou pământul
şi în faţa casei aştepţi din nou ziarul
în timp ce lumea aşteaptă ploaia
închipuindu-şi că ploaia poate veni aşa din senin
nechemată de nimeni.
Înveleşte-o iară în ziar şi du-le-o acolo
în câmp să se bucure.
Dimineaţa, melancolia
O căpiţă de fân dimineaţa pe câmp
o desfaci cu uşoară sfială în rouă,
mucegaiul din ea abureşte... Piciorul desculţ
e un munte pe drumul furnicilor.
Vântul îţi bea din cămaşă sudoarea,
iar o deltă de umbre, un nor tremurând
vor lăsa pe ea conture de sare...
Şi o nouă zi urcă tragicul blând,
dimineaţa, melancolia...
ALT SECOL
Îngerul meu tămăduitor
n-are aură, nici áripi.
Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune:
„Exişti, Danilov, exişti?“
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
nu fac decât să exist.“
„Atunci fii mai sigur de tine
şi există cu adevărat!“
„Exist, exist“, îi răspund.
„La vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune.
Tu parcă n-ai sânge în vene,
n-ai viaţă, n-ai demon.“
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
mă străduiesc să exist.“
„Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta
şi există cu adevărat!“
„Cealaltă jumătate a mea
a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund.
Du-mă în alt timp, în alt secol...“
Cum se scrie un poem
Destul, ne-am săturat de scandaloasa indiferenţă
faţă de spaţiul verbal locativ
din lumea noastră în plin avânt!
Ar fi, credem, timpul
să se lase odată
ceva mai mult loc liber
între cuvinte.
Să încapă, în fine, comod,
Urletul.
Oră
Tăcerea urcă-n turlă subţire şi plăpândă,
Îngemănând icoane în care zburători
Cu ciocuri de faianţă şi lunecare blândă
Şi-au săgetat dorinţa
spre-o ţară de viori.
Un orologiu leneş (ce paradox!
să prindă
Ideea de mişcare într-un cadran închis)
Prelung îşi ţese mreaja de oră aburindă
În ritmuri indiene cu sânge de metis.
Dar tensiunea densă de gol şi de tăcere
Îl răsuceşte invers în arcul cosmogon
Şi brusc se prăbuşeşte din colţuri
şi unghere
Un Cronos fără barbă întors în embrion.
Ceremonia risipirii
De-o vreme zarea-i tot mai tristă
De-o vreme raiul e-un păcat
De-o vreme, chiar în noi există
Robii ce nu au existat
De-o vreme nu m-adoarme somnul
De-o vreme stelele-s un mit
Şi visul doar spre vis întornu-l.
De-o vreme ştiu că am murit
De-o vreme lacrima-i armură
Preaînzăuată în tăiş
De-o vreme rana ne măsúră
Cerdacul lumilor, făţiş
De-o vreme se plodesc în sere
Prietenii între atlanţi
De-o vreme, sorţii, în tăcere,
Îi suntem truveri şi amanţi
De-o vreme, nerodiţi de karmă
Încearcă şaua să ne cheme
De-o vreme lumile se sfarmă
Şi chiar şi tu-mi lipseşti de-o vreme.
Busuioc
Busuioc la naștere,
Busuioc la moarte,
Floare de tristețe,
Floare de noroc,
Viața noastră toată,
Doamne, cum încape
Între două fire
Mici de busuioc!
Ceasornic defect
Ceasornicul de-o vreme mi-i defect
şi mi-a rămas uitat pe etajeră.
Dar sunt bolnav de timp şi sunt corect,
şi noaptea mi-l visez pe noptieră.
Am puls constant. Mănânc l-aceeaşi oră,
mă culc l-aceeaşi şi am vise
la ora trei – de mamă şi de soră,
la ora cinci – de cele nepermise.
La ora şapte mă trezesc din somn –
mă spăl, mănânc, mă-mbrac şi ies din casă.
La ora opt mă întâlnesc c-un domn
care îmi spune ziua de-i frumoasă.
Ziua de lucru mi-i de şapte ore.
Am dispoziţie de lucru respectivă –
nu umblu-n stea şi nu cutreier norii –
disec realitatea obiectivă.
Dar… de un timp ceasornicu-i defect
şi inima a prins să se grăbească
ori invers – ca să bată-ncet, încet,
şi nopţile au prins să se mărească.
Pe mama o-ntâlnesc la ora şapte,
văd vise fel de fel la ora opt,
pe domnul respectiv îl strig din noapte
şi fructului din mugur îi zic copt.
Ziua de lucru mi-i de două veacuri
ori nici nu-i timp şi umblu-n nor şi stea,
iar viaţa mi-o măsor pe val de lacuri…
şi un ceasornic geme-n urma mea.
P O E T I I L U M I I
Odata, nu ştiu cum, intrasem intr-o vie,
acolo mi-a fost dat, sa-l vad şi eu cum scrie
pe un poet, Propertiu sau poate Eliot?
De n-o fi fost Pillat, cu tamaiosul rod
de boaba aurie.
Acolo, intr-o zi, aş vrea sa ma intorc,
şi unui uriaş, poet „cu cap de porc”
(aşa-l rasfata Pound) covor sa-i aştern,
din firele de iarba, cu verdele profund,
ce-s smulse din Eden. De sub un mar etern.
Eu cred ca un poet, de la Homer incoace,
din fluturi trandafirul in aur il preface.
Miezul de foc ramane, dar frunza o arunc
sa-l duc Fecioarei sfinte, ce alapta un prunc.
Constantin Abăluță
Zi lungă cât o viață
În curând nu o să mai fiu pe-aici
coboară ziua lungă cât o viață
se-ntinde liniștea salciei pe toată strada
un soare palid se târăște din poartă-n poartă
cerșind un om care să-l întâmpine
dar oamenii sunt sigilați în case
ca niște păpuși de ceară în muzeul grevin
un mecanism transfrontalier le manevrează
degetele mâinile picioarele
buzele și ochii
noaptea lumina lunii hăituiește
ultimii câini vagabonzi
care n-au devenit încă
păpuși de ceară
