Cum ajungem să iubim natura? Cunoscând-o. Aceasta este una dintre ideile care străbat interviul cu profesorul universitar, doctorul habilitat în biologie Tudor Cozari, publicat în numărul din septembrie al revistei „Natura”.

În dialogul realizat de Aurel Dumitru, autorul vorbește despre copilăria petrecută în mijlocul naturii, despre pasiunea pentru lumea animalelor și despre drumul de la cercetarea științifică și lucrările academice către cărțile destinate copiilor.

Un loc aparte în interviu îl ocupă colecția „Prietenii mei, animalele”, inițiată la Editura Știința și concepută să ajungă la 50 de volume. Primele zece volume au fost lansate recent, iar proiectul își propune să transforme cunoașterea lumii animale într-o formă accesibilă și atractivă pentru cei mici.

„Să protejăm prin cunoaștere” - spune Tudor Cozari, subliniind că apropierea de natură începe prin înțelegerea ei și prin formarea unei culturi ecologice.

În interviu sunt abordate și importanța educației ecologice, rolul profesorului și al familiei în formarea respectului față de natură, precum și necesitatea unor surse de informare verificate și adaptate vârstei copiilor.

Interviul cu dl profesor Tudor Cozari, doctor habilitat în biologie

- Domnule profesor Tudor Cozari, de unde vine pasiunea de o viață pentru lumea animalelor? E o moștenire de la părinți, o întâlnire fericită din copilărie cu necuvântătoarele, o carte, un profesor sau o experiență care v-a orientat spre lumea fascinantă a faunei? Și ce a rămas din acel copil curios în savantul de astăzi?

Într-o carte recent apărută, „De la bătrânul de ieri la copilul de azi”, în care descriu cu lux de amănunte copilăria din Boldureștii mei glodoși, dar dragi sufletului până la lacrimi, cel mai apropiat prieten al meu din lumea necuvântătoarelor (citește: a preacuvântătoarelor) a fost și va rămâne pentru totdeauna o ieduță pe nume Marusica. Cu ea am copilărit, cu ea am crescut și tot cu ea am colindat în lung și-n lat toate colinele, văile și poalele Codrilor. Ne înțelegeam prin semne, cuvinte și șuierături, așa încât se întorcea la picioarele mele chiar și atunci când îi era lumea mai dragă – adică atunci când scăpa prin varza vecinilor sau într-un lan de porumb...

Am copilărit mai mult în natură decât printre oameni, păscând-o pe Marusica, dar, în același timp, cercetând cu mare atenție vietățile ce mă înconjurau: fluturi, șopârle, păsări, ciute, ba chiar cerbi și multe alte animale, așa încât le cunoșteam nu doar „la față”, ci și după sunetele emise. Animalele deveniseră, cu timpul, frații și surorile mele mai mari. De ce mai mari? Fiindcă ele au apărut pe Terra mai întâi, și abia mai apoi noi, oamenii – adică frații lor mai mici.

Au urmat minunatele ore de biologie și excursiile de neuitat în natură cu dragul meu profesor care mi-a hotărât soarta – Ion Arsene –, pe atunci proaspăt absolvent al unei școli pedagogice și, ulterior, student la Facultatea de Biologie a Institutului Pedagogic de Stat din Tiraspol.

- Ați publicat studii științifice, monografii, enciclopedii și manuale. Acum veniți cu o colecție de zece volume pentru copii, editată superb la prestigioasa editură „Știința”. De ce ați simțit nevoia să treceți de la limbajul savantului la limbajul copilului?

- Am purces pe o cale inversă sau, altfel spus, în mod descendent în scrierile mele. Am început cu mediul academic, unde lucrările științifice sunt destinate unui cerc restrâns de cititori. După aceea, am decis să mă ocup de alfabetizarea, în sensul bun al cuvântului, a studenților și elevilor, editând peste 30 de manuale universitare și școlare de biologie și educație ecologică. Următoarea etapă – una destul de captivantă – a fost scrierea cărților de popularizare a științei. Și, în sfârșit, cel mai greu a fost să mă apropii de cititorii cei mai sinceri, mai dragi mie, mai curioși și care citesc cel mai mult – copiii. Nu a fost deloc ușor, fiindcă a scrie pentru copii e o adevărată artă și, pe alocuri, poate o nebunie pentru cel care nu știe ce-l așteaptă. Dar... se pare că am reușit.

- Ați avut o frumoasă lansare a setului de zece volume „Prietenii mei, animalele” la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, în prezența copiilor. Ce ați văzut în ochii acelor copii și ce ați fi vrut să vedeți? Curiozitate? Bucurie? Mirare? Sau poate începutul unei viitoare vocații?

În primul rând, m-am văzut pe mine însumi în acea lume de basm numită copilărie. Și am înțeles cât de dornici sunt copiii de lucruri interesante și curioase, pe care le pot afla doar din cărțile pe placul lor. Revenind la subiect, aș mai putea spune că lansarea de carte a reușit. A reușit fiindcă, în primul rând, am văzut copii, mai mici și mai mari, dornici de carte. I-am ascultat cu plăcere, am discutat cu ei; or, aceștia sunt sinceri și nu te mint. Am văzut fețe luminoase, curioase, pline de energie și de dorința de a citi. Totodată, am avut plăcerea deosebită de a-i avea alături pe prietenii mei de o viață: colegi, absolvenți, discipoli, dar... în primul rând, un colectiv editorial scump și drag - ȘTIINȚA. Ei m-au ajutat să aducem acest proiect de suflet la un final valoros. Cât privește relația mea de colaborare cu dl Gheorghe Prini, directorul editurii, aceasta este una deosebită: cei care ne privesc dintr-o parte ar spune că noi mai mult ne certăm decât colaborăm. De fapt, este un dialog constructiv între doi „răzvrătiți” care știu ce vor, dar ajung greu la un consens. Cu toate acestea... într-un final ajung, după care ambii uită de certuri și se bucură ca niște copii de reușita lor.

- Aveți o fototecă bogată despre fauna națională. V-au ajutat imaginile la scrierea cărților? Ce înseamnă pentru un savant posibilitatea de a mânui aparatul de fotografiat? Ce este mai complicat: să fotografiezi un animal sau să-i surprinzi povestea într-o carte pentru copii?

- Dacă în trecut autorii operau doar cu penița, fiind nevoiți să facă descrieri lungi și anevoioase ale unor situații și întâmplări din natură, astăzi, fără ilustrații, este absolut imposibil să creezi ceva atractiv. Mai ales când este vorba despre ființele vii care, ca și noi, comunică, devin precaute, fricoase sau îndrăznețe în funcție de situație, ori galante și afectuoase în relație cu semenii lor. Și iată că aici un autor înarmat cu un aparat digital performant are de lucru câtă frunză și iarbă. A fotografia este extrem de complicat, deoarece arunci sute de imagini la coș pentru a lăsa doar una singură. Însă nu mai puțin complicat este să explici ceea ce exprimă prin poziția luată un animal sau altul, fiindcă limbajul animalelor trebuie adus la nivelul de înțelegere al copilului. Așadar, după ce te întorci de pe teren, începe lucrul cel mai greu: selectarea a doar 10-15 imagini potrivite, care exprimă starea animalului în acel moment. După aceasta, urmează alegerea unei secvențe de imagini care, fiind așezate într-o anumită succesiune, reprezintă desfășurarea unui anumit comportament. Cum ar fi, de exemplu, o scenă de vânătoare în care vulpea prinde șoareci iarna. Urmează apoi alcătuirea textelor explicative (legendelor) pentru imaginile din carte.

- Noi, adulții, spunem deseori că „iubim natura”, dar continuăm să poluăm apele, să distrugem habitate și să tratăm animalele sălbatice ca pe o pradă legitimă. Nu există aici o contradicție profundă între ceea ce declarăm și ceea ce facem?

- După mine, situația reflectă exact felul în care suntem pregătiți, școliți, educați și inițiați în problemele de care ne ocupăm, fie în calitate de funcționari și demnitari, fie ca oameni simpli. Cine nu cunoaște natura nu o înțelege, iar de aici vine frica, nepăsarea sau orgoliul – ca să nu zic prostia omenească (iartă-mă, Doamne!). Pentru a iubi natura, trebuie mai întâi să-i auzim suflarea, s-o cunoaștem. Cel care o cunoaște o și îndrăgește, iar după aceea, fie își face din ea o profesie, fie îi devine un bun prieten. Să protejăm prin cunoaștere – acesta ar fi unul dintre sloganele adevărate ale celor care înțeleg că existența umană este posibilă doar în sânul Naturii și în armonie cu celelalte ființe ale ei.

- Care este cel mai mare pericol pentru animalele și întreaga biodiversitate din R. Moldova: distrugerea habitatelor, poluarea, schimbările climatice, braconajul sau, poate, indiferența și ignoranța oamenilor?

- Totul rezidă în ceea ce este ascuns în mintea omului: de la ură și indiferență, până la acel fior divin al umanității față de tot ce este viu pe Terra. Dezastrele naturale (incendiile, inundațiile, cutremurele) și, în general, schimbările climatice – care în bună parte se datorează influenței negative a omului – ne pot duce la un final tragic. Dar, până la ele, omul – în nesăbuita lui goană după profit și nu numai – privează vietățile pământului de mediul lor natural de trai, le aduce într-o stare insuportabilă de supraviețuire sau, mai grav, le nimicește la propriu. Conștiința ecologică reprezintă colacul de salvare, dar până la ea mai avem drum lung. Oameni ca mine și mulți alții facem câte ceva în acest sens și... slavă Domnului că, încetul cu încetul, lumea își dă seama că a proteja natura a devenit o necesitate existențială, nu un capriciu al celor cu „scaun la cap”.

- Se vorbește nu puțin despre protecția biodiversității, dar să fim realiști: natura nu poate fi salvată doar prin legi, strategii și „cărți roșii”. Ce intervenții se cer făcute pentru ca societatea și autoritățile să prețuiască și să nu permită reducerea biodiversității?

Este o întrebare extrem de complicată, dar are și o soluție. Totul începe din familie. Într-o familie în care relațiile dintre părinți, precum și cele dintre părinți și copii sunt prietenoase, responsabile și binevoitoare, copiii vor învăța treptat cum să se comporte cu semenii lor și, mai ales, cu lumea vie din jur. În Occident, ieșirile în natură, drumețiile și călătoriile sunt o obișnuință pe parcursul căreia copilul ajunge la concluzia că a trăi în armonie cu natura și cu lumea sălbatică este o normă, un element indispensabil al culturii generale și al celei ecologice, în particular.

Vă ofer un singur exemplu: zilele acestea, din Italia a venit o familie formată dintr-un italian și o femeie din R. Moldova. Aceștia s-au adresat imediat primarului din sat pentru a soluționa problema câinilor maidanezi, oferindu-se să achite toate cheltuielile necesare. Se naște întrebarea: de ce primarul și consătenii nu au soluționat singuri această problemă? Răspunsul este de la sine înțeles: nu avem acea cultură ecologică elementară, ca o componentă a culturii umane generale. Iar aici, scuzele de ordinul că suntem săraci, că ne trebuie mai întâi canalizare, apă etc., nu își au absolut deloc locul. Nu ne ajung minte și cultură și... punctum – vorba lui Eminescu.

- Colecția „Prietenii mei, animalele” este gândită să ajungă la 50 de volume. Ce v-ați propus să construiți prin acest proiect: o bibliotecă pentru copii sau o adevărată școală a respectului față de lumea vie?

Da, într-adevăr, 50 de volume înseamnă ceva... S-ar părea că este vorba despre o colecție enciclopedică ce ar cuprinde tot ce se poate relata despre lumea animală a meleagului nostru, dar și a întregului spațiu românesc. Și pe bună dreptate, fiindcă numai animalele vertebrate – ale căror povești vor fi prezentate în aceste 50 de volume – sunt, spre bucuria noastră, destul de numeroase: peste 500 de specii. Noi ne-am propus în acest proiect să prezentăm o adevărată gală a „cunoscuților necunoscuți”, deoarece adeseori nici adulții nu pot răspunde la numeroasele întrebări pe care le pun cei mici. În viziunea noastră, această serie va fi o mică bibliotecă din care copiii, citind carte cu carte, se vor inspira din lumea frumosului, vor pătrunde în tainele naturii și vor afla cele mai ascunse secrete ale prietenilor lor devotați – animalele. În plus, colecția va deveni, cu timpul, o adevărată „academie a cunoașterii și a educației ecologice”.

- Cum ar trebui să fie organizată educația ecologică în instituțiile de învățământ, astfel încât în 10-15 ani să avem o societate civilizată, cu multă dragoste și grijă față de mediul de trai și față de natură?

- În primul rând, avem nevoie de profesori calificați, care să cunoască natura nu doar din cărți, de la televizor sau de pe internet. Internetul, după cum vă dați bine seama, este, vorbind la figurat, o adevărată „ladă de gunoi” unde sunt aruncate de-a valma lucruri utile și veridice, dar și informații absolut bizare sau chiar dăunătoare. De aceea, un profesionist va extrage de acolo perle științifice valoroase, pe când un incompetent va lua tot ce-i va cădea la mână, îmbâcsind mintea copilului cu cele mai mari neadevăruri despre natură și vietățile ei. Noi avem nevoie de surse de informare recenzate (nu cenzurate), care să corespundă necesităților și vârstei copilului.

Cu toate acestea, anume natura trebuie să reprezinte principala sursă de cunoaștere. Iată de ce, pe timpuri, profesorii de biologie și geografie plecau cu lunile în practici de teren, în cele mai diverse zone fizico-geografice, și se familiarizau pe viu cu natura și componentele ei: soluri, ape, floră, vegetație, faună, biotopuri, biocenoze și ecosisteme. Un profesor care cunoaște natura la propriu va fi un povestitor de excepție, în cazul căruia simpla expresie a feței și licărul din ochi îi vor demonstra elevului că are în față un adevărat împătimit.

- Să încheiem interviul cu o provocare sau o viziune: dacă o clasă de elevi sau niște copii care au citit toate cele 50 de volume v-ar mărturisi: „Domnule profesor, datorită colecției „Prietenii mei, animalele”, noi chiar am reușit să îndrăgim natura”, ce le-ați spune?

Copiii, într-adevăr, ar putea să le citească, iar într-o asemenea situație, cel mai fericit ar fi, probabil, autorul. Dar nu este exclus să fie fericiți și cititorii mei. Și nu neapărat pentru că eu am scris aceste cărți, ci pentru că au aflat ceea ce doreau să știe despre natura plaiului natal din surse verificate, autentice și veritabile. Iar pentru faptul că, în felul acesta, au mai și îndrăgit natura, le-aș spune următoarele:

• Că ei, prin acest act de curaj și insistență, au dovedit încă o dată că viitorul aparține celor tineri.
• Le-aș mulțumi, desigur, pentru efortul depus și... i-aș îndemna să scrie și ei cărți atunci când vor fi pregătiți să o facă.
  
  Pentru conformitate: Aurel Dumitru

Tudor Cozari este doctor habilitat în biologie, profesor universitar și unul dintre cercetătorii care și-au consacrat viața studierii lumii animale, zoologiei, ecologiei și protecției biodiversității. Autor a numeroase lucrări științifice, monografii, enciclopedii și dicționare dedicate faunei, domnia sa a reușit să apropie cunoașterea științifică de publicul larg și, mai ales, de tânăra generație. Recent, la Editura „Știința”, a lansat primele zece volume din colecția enciclopedică pentru copii „Prietenii mei, animalele”, un proiect editorial amplu, conceput să ajungă la 50 de volume. Cercetător, autor și fotograf al lumii sălbatice, Tudor Cozari pledează pentru o idee simplă și profundă: nu putem proteja cu adevărat ceea ce nu cunoaștem și nu iubim.