În cel mai recent număr al revistei Scriptor, Mircea Ciobanu propune o lectură amplă și nuanțată a antologiei Poezie europeană contemporană (trei volume), editată de Editura Știința, un proiect de anvergură coordonat de Valeriu Stancu. Eseul urmărește ideea poeziei ca limbaj comun, capabil să traverseze diferențele de limbă, cultură și credință, configurând o veritabilă „uniune poetică” a Europei de azi.

O frază esențială din text surprinde miza acestei antologii:

„Paradoxal, dar, cu toată diferențele inevitabile […], limba poeziei e cea care îi unește și se face înțeleasă de poeții și cititorii de poezie care vorbesc cele mai diferite limbi.”

Recenzia semnată de Mircea Ciobanu confirmă antologia drept un demers cultural major, care oferă cititorului nu doar o panoramă a poeziei europene contemporane, ci și experiența unui dialog profund, ecumenic, al sensibilităților poetice.

„Nu există un spațiu mai predilect armoniei raportului dintre doxa (opinie sau reprezentare) și paradoxa (enunț contradictoriu demonstrabil) decât poezia; aici noțiunile nu doar se apropie și se combină spectaculos ca în triunghiul lui Penrose, ci și se suprapun într-o continuitate perpetuă, ca banda lui Möbius. Gandul acesta nu mă părăsește nici atunci când am în față poezia în română, limba pe care o cunosc mai bine, dar tensiunea paradoxală a acestuia se amplifică atunci când îmi propui lecturi paralele, din poezii scrise/ traduse în diferite limbi. Pe de o parte, în ideea lui Coșeriu, limbajul poetic este limbaj absolut, lingvistul considerând că limbajul și poezia sunt (sau pot fi) același lucru și chiar că „nu putem deosebi poezia de limbaj”; iar în continuarea acestei idei, „limbajul este, pe de o parte, una din formele culturii și, pe de altă parte, este forma întregii culturi”. În acest sens, nimic mai specific (și mai intraductibil în alte limbi și culturi), dintre toate genurile de artă, decât poezia. Or există limbaje artistice universale, precum muzica sau pictura, dar există și genuri de artă care se exprimă prin cuvânt, așadar profund specifice vorbitorilor unei limbi. Cu toate acestea, dacă veți comunica cu poeții din diferite țări, fie și cunoscând aproximativ limba de comunicare (adesea: o terță limbă), veți descoperi că aceștia se înțeleg mai bine între ei (fie creatori, fie consumatori de poezie, fie ambele), decât cu conaționalii lor, vorbitori de aceeași limbă, dar opaci la limbajul poetic.

Mi-au trecut în minte aceste gânduri, descoperind, încă o dată, limbajul ecumenic al poeziei, într-un volum de poezie europeană contemporană. E al treilea dintr-o serie care se anunță cu viitor: Poezie europeană contemporană, antologator Valeriu Stancu, traducători Maria Stancu și Valeriu Stancu. Iar ideile despre care vorbeam mai sus se aprofundau și își demonstrau valabilitate odată cu discuțiile pe care le-am avut, în varii situații, cu poeții antologați. Într-un festival mobil (Brăila-Galați-Cahul), discutând cu poeții francezi, italieni, croați, belgieni, spanioli sau catalani (e uimitor cum separatiștii dintr-un domeniu se regăsesc pe spațiul cultural-unionist al altuia), îmi imaginam că lucrurile comune sunt doar ocazionale și poate ușor forțate. De exemplu, salutând prezența italienilor la Cahul (în Bugeac), exclamam: „Bine ați venit în Deșertul tătarilor” (cu trimitere la romanul lui Buzzati și cu explicațiile istorice, preluate în bună parte de la Cantemir). Și, ca orice „gazdă” (deși baștina mea e în nordul Basarabiei), mă întrista orice disconfort, pe care îl putea crea oaspeților un oraș mai puțin obișnuit cu străinii din lumea civilizată (de exemplu, piața de zarzavaturi improvizată în mijlocul străzii, lângă hotelul unde eram cazați). Și mare mi-a fost surpriza să descopăr cât de familial îi devenise acest oraș distinsului poet italian Dante Maffia: „O mulţime de ţărani în jurul hotelului,/ Fructe, verdeaţă, mirosuri ale trecutului./ Regăsesc copilăria,/ pasul uşor al gusturilor străvechi,/ zâmbetul obosit al bătrânilor/ încă obligaţi să lucreze./ Satul meu de acum o sută de ani/ s-a mutat aici ca să-mi redea/ lucruri pierdute,/ ca să mă readucă în pântecul mamei./ Cine îmi stă în faţă, mă priveşte,/ şi zâmbeşte,/ iar cu mîna face un semn către tine/ care de la fereastră/ mă urmăreşti clipă de clipă/ ca să nu pierzi nicio secundă/ din mine, cel reîntors copil” (Cahul).

Și tot acolo, în spațiul festivalului, discutam cu poetul belgian Willem M. Roggeman despre rostul poeziei, despre sublima sa inutilitate, ca să regăsesc apoi, în primul volum al antologiilor lui Valeriu Stancu, poemul emblematic, care putea fi pus în capul întregii colecții: „Puţine obiecte în această lume/ sunt la fel de inutile ca un poem./ Căci orice lucru important în această viaţă/ n-are nici o valoare comercială./ Poemul nu poate fi folosit la nimic./ Un misit nu ştie cum să-l recomande./ Un avocat nu ştie ce să facă cu el./ Un politician nu poate să-l exploateze./ Un spărgător nu-1 va lua cu sine/ Un militar nu ar vrea nici măcar să-l distrugă.// Fiecare poem e un soi de eclipsă lunară,/ dar el poate fi de asemenea şi altceva:/ un vers pe care nu-1 mai uiţi niciodată,/ o imagine care vă obsedează,/ o combinaţie de cuvinte care continuă să vă intrige// În rest nimic nu poate fi atins/ cu un poem, doar senzaţia poetică şi stranie/ că ceva bun şi fără apărare/ poate să dureze mai multă vreme/ decât suprimarea libertăţii cuvântului (...)”. (Utilitatea poeziei)

Or ceea ce îi unește pe toți autorii selectați în antologiile, despre care vom vorbi mai jos, e chiar acest univers iluzoriu al lumilor pe care le construiesc. Ei sunt izgoniții din cetate, inutili în ceea ce se cheamă, în structurile pragmatice ale lui Platon, Res Publica. Cu toată inutilitatea practică a poeziei, poeții, ca artiști absoluți, sunt admirați de segmentul ales al societății, de elita culturală. Or poeții sunt – într-un veac pragmatic și rațional (de dragul adevărului fiecăruia) până la autodistrugere – responsabili de partea frumoasă a lucrurilor. Și tocmai pentru asta misiunea lor este una asumată: pragmatismul și raționalismul nu trebuie să excludă umanismul și reflecția asupra existenței, mântuirea acestei lumi prin raportarea la frumosul care, vorba clasicului, ar putea salva lumea.

Autorii incluși în acest corpus poetic vin din țări majoritar creștine (ortodoxe și catolice, reformate și protestante) sau majoritar musulmane, iudaice sau ateiste; ei vorbesc limbi romanice și slavone, anglo-saxone și turcice; ei sunt de rase, etnii sau naționalități dintre cele mai diferite, reprezentând toată gama diversității culturale a Vechiului Continent. În același timp, ei vorbesc limbajul comun al poeziei, care a stat la temelia limbajului uman, constituit inițial, la nivelul noțiunilor concrete și abstracte, din metafore. Paradoxal, dar, cu toată diferențele inevitabile (poezia e arta cu cele mai directe manifestări prin intermediul limbajului specific, național și personal/particular) limba poeziei e cea care îi unește și se face înțeleasă de poeții și cititorii de poezie care vorbesc cele mai diferite limbi.

Și dacă o uniune (politică) paneuropeană a tuturor cetățenilor se constituie greu, mai ales în zonele marginale, o uniune poetică este absolut posibilă. Iată o surpriză a multiculturalismului. Se știe că prăpastia dintre religii e mai mare decât șanțul dintre națiuni. Dar un fir de legătură ecumenică există și aici, mai ales dacă acest fir e din tapiseria culturală, or numai poeții, fie și de diferite religii și credințe, pot să împletească țesături interculturale. Un exemplu din această carte, în care un poet turc (așadar, dintr-o țară preponderent musulmană) citează în debutul poemului din Noul Testament și își construiește discursul pe un palimpsest evanghelic. „Eli, Eli, lama sabachtani/ Trebuie să fie aşa, spun scripturile/ Ca această cupă să treacă prin mine,/ că voia Ta să fie făcută/ Ca trandafirii să mă pătrundă din cap până în picioare/ Să înţeleg cine va citi. Vicleni ca şerpii/ Naivi ca porumbeii sunt/ Că morţii îngroapă morţii/ Că nimeni nu pune nici o întrebare, că lăsăm să treacă o clipă/ (..)/ Tu eşti sarea pământului, dacă sarea îşi pierde aroma/ Cum i-o vom da înapoi? Sub picioare va fi călcat/ Or, eu vânam pe vânătorii de oameni/ Şi spuneam: omul nu va trăi numai cu pâine/ Ci şi cu cuvinte ieşind din gura lui Dumnezeu// Cortina se rupe, pământul se zguduie, stâncile se crapă/ Mormintele se deschid, din somn se ridică atâţia morţi” (Metin Cenghiz).

Iar dacă ne reținem pe imaginea țesutului și a brodatului, Béatrice Bonhomme scrie despre brodeza care adună în țesătura sa tabloul lumii: „S-a așezat în fotoliul ei roșu./ Cârpind ziua și lumina/ Cosând unele și altele, din vorbă în vorbă,/ De la proverbe la înțelepciune.// Încet-încet își termina dantela de reparat/ Cu lumea așezată pe genunchi, lăsa să intre/ Lumina unei după-amiezi târzii./ La fel ca ea, coseam și noi lumea și lumina./ Cum puteau lucrurile prin prezența sa / să-și găsească locul potrivit?” Această preocupare nobilă creează nu doar lumea din jur, creează un caracter și un mod de a privi/ de a trata lumea: „De ce totul se ordona/ Când se ocupa de hrănirea pisicilor sale./ De curățarea legumelor?/ Ea îi îndemna pe oameni să fie binevoitori/ Și să fie liniștiți./ Copiii și nebunii chiar se linișteau/ La gesturile smereniei sale”. Dar, ca și artistul absolut (cum este poetul), ea nu doar reproduce limi, ci și creează lumi, în proprie interpretare: „Își armoniza firul / Cu cârpeala anotimpurilor / Știa să brodeze lumea/ Pe pânza ei de tăcere”. Preocuparea aceasta este ancestrală, cu trimitere la vechile tradiții, inclusiv, tradiții literare: „Penelopă în fiecare zi / De mult părăsită/ De Ulysses/ Cosea cu fidelitate/ Cu gesturile ei de gravură”; în fine, e o tradiție care se va perpetua și în generațiile moderne: „Lucrul său de cârpire a devenit al nostru/ Și de atunci noi coasem margine cu margine/ Cuvintele și lumea/ În aceeași umilință a gesturilor unui copac” (Inima brodezei).

Voi evoca aceste imagini în memoria mea de cititor atunci când, în același volum, peste câteva zeci de pagini, voi citi desprecusătoreasa din poemul scris de Laurine Mendinuetta, poeta columbian-portugheză, care va reconstitui/ recicla lumea existentă din peticile multicolore utilizate: „Când eram copil/ mama mea a tăiat mii de țesături cu foarfecele ei./ Își înșira firul vocii pe acul mașinii sale Singer/ și cu el a cusut fără odihnă/ țesăturile iubirii și ale neiubirii./ Cu petice de frică/ mi-a confecționat pătura de dormit. –/ În atelierul gândurilor ei/ a conceput pentru mine rochii strâmte,/ incomode, greu de purtat/ – piese în culori opace –,/ care încă se odihnesc în garderoba mea./ Când am crescut/ – nu m-a învățat să cos/ sau poate că a făcut-o –,/ m-am îndepărtat de ea cosând / pe pânza abandonului./ Acesta este destinul fiecărei mame/ și al fiecărei fiice,/ să împingă veșnic cusătura/ într-o linie dreaptă care desparte” (Foarfece, țesături, ace).

Invocarea literaților din lumi și timpuri diferite e una din cheile poeziei, care o face înțeleasă pe diferite meridiane, în diferite limbi. Fulgensio Martínes îl va evoca într-un poem pe Ruben Dario, artistul exponențial pentru întreaga modernitate poetică, în special, a celei hispanice („Nu ai vrut să scrii la dictarea/ vreunui principiu sau a unei idei./ Crezi în literatura de călătorie/ și ai visat ca ea să fie martoră/ a timpului tău; deși, pentru a spune adevărul,/ mai degrabă martoră a acuzării decât a apărării”.); iar în altul, o veritabilă artă poetică, va trimite la expresionismul radical al lui Georg Trakl (cel din Sebastian și visul), care – fără a-i fi numit – ne va duce până la romanticii Holderlin sau Novalis: „Ca pictorul care distruge o pânză/ la care a lucrat ani de zile/ și o pătează din nou/ cu degetele sale negre/ și pline de vânătă,/ poetul nu încetează să scrie/ în timp ce doarme.// În vis palpită, viu, ceea ce nu poate fi exprimat,/ ceea ce îl îmboldește să scrie poezii,/ să distrugă și să-și refacă versurile,/ pentru a păstra sensul în sufletul său”. (Poetul și visul)

Iar Vanda Mikšić, poeta „nomadă”, care scrie egal în croată și în franceză, lărgește orizontul cunoașterii și exprimării lumii prin cunoașterea unei limbi străine (dar și trasează limitele care te pot încuia în propriul univers, egal cu propriul limbaj): „să scrii/ în limbi care nu sunt ale tale/ să cauți/ exil continuu/ distanțare necesară/ să cauți/ capcana cuvântului limba ta/ le uită prea de multe ori/ să recunoști/ nu ești obligat să spui/ să faci loc / tăcerii/ să recunoști/ limitele lumii tale// să călătorești cu tăcerile/ să nu dezvălui cuvântul/ în nici o limbă/ străină” (nomazi).

Nu știu cum (își) apreciază Valeriu Stancu (poetul, prozatorul, eseistul, traducătorul, editorul de carte și de revistă) acest proiect editorial, dar eu îl văd ca unul de mare anvergură. Un proiect fundamental, un proiect de viață. În anul curent (2025), când poetul obține Le Prix Mallarmé, unul dintre cele mai prestigioase premii de poezie din Europa, Editura Junimea îi scoate de sub tipat o megaantologie Oarba vecie din minutare; Știința de la Chișinău îi editează un volum de versuri în apreciata colecție „Antologia unui autor”: Ceremonia risipirii. Și tot acum, aceeași editură Știința, în colaborare cu CronEdit de la Iași, îi scoate de sub tipar volumul III al colecției de antologii Poezie europeană contemporană, cu care antologatorul și traducătorul cărții nu are egal în spațiul nostru. Per total, în cele trei volume editate până azi (vor mai urma) se cuprind 1060 de pagini de poezie europeană; 75 de poeți din 25 de țări., din generații diferite, urmând paradigme poetice diverse, or poezia europeană de azi e mai liberă de clișee, mai variată și mai dinamică decât oricând.

Proiectul vine dintr-o lungă experiență de traducător, reflectată în mulțimea de cicluri de revistă și de cărți traduse din alte limbi (în special, din franceză, dar nu numai), din participarea la reuniuni poetice în diverse țări ale lumii (nu doar ale Europei), la organizarea unor festivaluri. Antologiile oferă șansa unei călătorii prin poezia europeană de azi într-un parcurs transfrontalier. Cunoscând și insistând în cunoașterea tot mai largă a realităților Europei de pretutindeni, ar fi păcat să ratăm cunoașterea poeziei. Care le sunt paradigmele poetice preferate, care le sunt ideile, reflecțiile, care sunt realitățile surprinse ca poetice de colegii noștri din alte țări? Le dezghiocăm pe rând, pagină cu pagină, poem cu poem.”

*Poezie europeană contemporană, Ediție de Valeriu Stancu, Știința & CronEdit, vol. I: 2018, vol. II: 2024; vol. III: 2025.