Pe la mijlocul anilor ’70 din secolul trecut, în fluxul literar al Moldovei de peste Prut începe să se afirme o generaţie compactă de poeţi şi prozatori cu vocaţie, similară întrucâtva cu generaţia lui Nichita Stănescu, chiar dacă e decalată în timp şi spaţiu. După ce Grigore Vieru deschisesecalea mişcării de sincronizare cu literatura română de la noi în deceniul anterior, îşi vor proba acum valoarea în sfera poeziei: regretata Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Iulian Filip, Ion Hadârcă, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Valeria Grosu ş.a. Cel mai productiv dintre ei se dovedeşte Iulian Filip, după toate indiciile editoriale. În anii următori, el îşi manifestă polivalenţa creatoare, pe lângă poezie, în proză, dramaturgie, în publicistică, literatură pentru copii şi folclor, dar şi în muzică, grafică sau pictură. După debutul din 1974, în ipostază poetică (Neîmpăcatul meşter), a publicat ritmic mai multe volume, cu titluri expresiv-definitorii: Dialoguri primordiale, Hulub de poştă, Fir de nisip, Dansul timizilor, Seminţele mărului oprit, Ştiutorul să mă ierte, Amărâtele hărţi, Căutarea păstorului, Cules-Ales, Elegia dramatică a golului, Linii şi cuvinte comunicante, Noroc polyglot, Luna-i una, De ce mă doare inima, Amestec de timpuri, Pentru întâlnirea cu tine, Pescuitul în apele mele etc. De cele mai multe ori, concepţiagrafică aparţine poetului, culminând cu ediţii bibliofile de genul plachetei în format liliputan Strungă din 2014.

Ca prozator debutează editorial în 1996, cu „romanul-divertisment” Cobaiul nu triumfă – cum îl clasifică Mihai Cimpoi – şi îşi fructifică mai apoi înclinaţia către proza scurtă de factură realistă, uneori cu inserţii folclorice sau teatrale, în Nuca lui Newton (2016) şi Moartea împăcată a mamei poetului care semăna tatălui (2017), subintitulată ingenios de autor „Carte cu morţi, cu vii şi cu vise”. Sunt povestiri în care poetul-prozator experimentează contopirea genurilor literare, în registru narativ-eseistic, pe fondul îngemănării dintre faptul cotidian sau autobiografic şischiţele cu substrat oniric ori cu sursă livrescă. „Scriitorul copiilor”- cum a fost denumit în comentarii, Iulian Filip a publicat o serie de versuri pentru micii cititori: Casa fiecăruia, Cenuşar Voinicul şi Cenuşăreasa Mireasa, Facă-se voia ta, Sfârlează, Ruga iezilor cei trei, Nucul cu o singură nucă, Urmele mele frumoase etc. Mai puţin cunoscută este antologia de poezie basarabeană realizată de poetul din Chişinău integrat în fenomen, în colaborare cu editorul Mihai Stan: Poezia acasă / poeţi contemporani din Basarabia cu subtitlul 100 (+1), ajunsă la a treia ediţie în 2018 (Ed. Bibliotheca, Târgovişte). Cunoscând îndeaproape creaţia confraţilor săi, Iulian Filip şi-a asumat rolul de antologator, cu riscul de a fi contestat în ce priveşte grila selecţiei. Valoarea antologiei decurge şi din consistenţa prezentărilor introductive concepute, în mare parte, de autorul principal al volumului, cu numeroase date bio-bibliografice. Sunt schiţe de portret precis şi expresiv conturate, în urma unei laborioase documentări. Iar aria selecţiei este destul de amplă, acoperind toate generaţiile contemporaneităţii, incluzând şi poeţii din diaspora.

În pragul intrării în familia scriitorilor septuagenari, Iulian Filip este invitat să contureze antologia propriei creaţii poetice: Somnul plin de pasageri (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2019), în colecţia „Antologia unui autor”. Cum recunoaşte cu (auto)ironie într-un gen de prefaţă, Provocarea autoportretului:„Realizez că o asemenea propunere ţi se face când viaţa-i aproape trăită şi curiozitatea pentru încheierea comediei autorului planează delicat în calculele coordonatorilor colecţiei. Autorul cum să nu înţeleagă datele problemei? Că dacă ţi se propune antologie, ai ce ai cu înţelegerile şi cântarele…” În acelaşi loc, se explică, în linii mari, structura volumului antologic. După experienţa acumulată de-a lungul celor patru-cinci decenii de creaţie, Iulian Filip îşi construieşte temeinic edificiul, repartizând poemele selectate în cinci secţiuni omogene; sau „compartimente”, în denumirea plastică a autorului. Criteriul prioritar al ordonării selective este cel tematic. Doar secvenţa finală, Scară rourată, este configurată după criteriul formal, cuprinzând poeme scurte, de la 9 versuri până la poemul-vers. Aici se demonstrează, o dată în plus, meşteşugul poetic al autorului. Sunt transcrise gânduri fugare, pe diverse motive, între, să spunem, enigma existenţială („Tot strigă înspăimântat:/ Nu po-o-ot zbura-a-a-a-a!.../ Şi nu se mai opreşte/ din zbor -/ zboară cu tot pământul/ prin această enigmă universală,/ în care viaţa/ le pune vârf la toate.”) şi condiţia omului basarabean („Tot adevărul/ dă-ni-l, Doamne, înapoi/ şi nouă pre noi”). În asemenea versuri, registrul poetic oscilează între rostirea aforistică şi opinia satirică, în formatul epigramei.

În prima secţiune, De dragul şi de gura lumii, cu rost introductiv, poetul se raportează la spectacolul lumii în mijlocul căreia fiinţează şi îşi acordează instrumentarul liric pentru aprofundarea ulterioară atemelor. Nu întâmplător, secţiunea este definită, în termeni muzicali, prin „camerton”. Formula enunţului poetic (Punerea problemei, cum sună un titlu) este îndeobşte una interogativă – o constantă a poeziei lui Filip. Iar pretextele care devin motive ordonatoare sunt fie muzicale (Chopin), fie folclorice (Memoria), fie deduse din întâlnirile admirabile cu alţi confraţi (Suntem o limbă) sau pur livreşti (Gânduri între cărţi luminoase). Pe deasupra sunt contrase în discursul poetic referinţele biografice şi, mai cu seamă, cele de geografie basarabeană, precum în poemul cu rezonanţă eminesciană Prutule, râu de hotar: „Cine s-a născut la Prut,/ dar nu-n Prut s-a botezat,/ valul Prutului durut/ dulce-amar l-a legănat.// Cine a crescut la Prut,/ Dar în Prut nu s-a scăldat,/ valul Prutului durut/ ce adânc l-a însemnat!//Jucătorii de cărţi/ pe-amărâtele hărţi -/ hărţi şi părţi în bucăţi…/ Doamne, Tu cum îi cerţi?/ Doamne, Tu cum îi ierţi?// Cine-a pescuit în Prut,/ în albume cu bunei,/ Prutul curge nestătut/ între oameni buni şi răi…”

În cele două secvenţe următoare, poemele sunt ordonate în jurul a două teme complementare, dragostea şi moartea, cu spusa poetului: „cum se mai moare şi se reînvie din dragoste”. În Luna-i una, merele-s mai multe primează pastelul şi viziunea idilică, dar iubirea e pusă sub semnul cunoaşterii: „Mi-s dragi femeile şi o să mor dator/ femeii pentru toată întâmplarea:/ din mamă m-am născut, am fost fecior…/ Netrecătoare mi-a rămas mirarea// de viaţă: cum se-ntâmplă şi răzbeşte!.../ Nu am avut vacanţe – am trăit/ şi m-am îndrăgostit copilăreşte/ de fete şi de jocul infinit:// cunoaşterea – cu poarta dulce-amară/ deschisă pururi ademenitor/ de câte-o tristă bibliotecară/ spre vechiul labirint de drag şi dor.” Nu lipsesc accentele satirice prin raportare la „gura lumii” (Gura lumii pe gură de măr), iar epilogul secvenţei readuce în prim-plan condiţia poetului pe scena vieţii: „Să pleci când crezi c-ai vrea să poţi să pleci./ Nu amăgeşti o lume cu plecarea./ Un careva-ţi ghiceşte provocarea, din ceruri în pământ când ochii îţi apleci.// Cu geana gâdili cerurile-nchise,/ să se deschidă – ţie, numai ţie - /spectacolul a câte vor să fie/ să-nvie din multiplele culise/…/ Cu pana gâdili cerurile-nchise,/ ca să-ţi întindă – ţie, numai ţie -/ un fir incandescent de armonie,/ o punte spre romanţele nescrise.”

În chip simbolic, grupajul celălalt Moartea în jocuri de cuvinte foarte vii se deschide, în continuitate tematică, cu Rime ruine – în ritmul Glossei lui Eminescu - , unde apare şi versul ce dă titlul antologiei: „Nu-i frumos şi nu e bine/ să te joci la miez de noapte/ în cuvinte, ca oricine/ înşirând rime-ruine:/ poate…toate…noapte… moarte/ Să aştepţi în joc să vină/ somnu-a toate-nfăşător,/ nu cu pături de lumină -/ cu uitarea tuturor…/ Cu uitarea trece marea/ somnul plin de pasageri…/Cât de-adâncă e uitarea/ când se-ajunge nicăieri?” Poemele ce urmează reconstituie traseul fiinţei efemere între naştere şi dispariţie. Poetul se raportează meditativ la Ieşirea din scenă şi Sfârşitul lumii, cum se intitulează două poezii ilustrative, aproximând apoi dorinţa testamentară în faţa lui Dumnezeu: „Aş vrea să mor din mers/ ori în somn,/ iar somnul să fie cu vise/ iar în vis – porţile deschise larg/ către Tine, Doamne,/ iar în jurul Tău – lume dragă,/ mai multă decât aici, unde aş vrea să mor din mers/ ori în somn, iar somnul să fie cu vise/ şi să nu mă plângă nimeni/ numai careva dintre înţelegători/ să desluşească în urmele mele/ semănăturile Tale-mplinite…”

Poemele din secţiunea-nucleu a antologiei, cu intitulare suprarealistă (precum mai multe poeme din volum), Mamutul din frigider, sunt firesc ordonate pe tema cunoaşterii poetice, cum accentuează autorul în textul introductiv: „Aventura cunoaşterii şi testarea limitelor devenirii sunt motivele axiale…” Un poem exemplar în acest sens este Spunerea de mine către mine, cu trimitere la pasiunile sale (literatura, muzica, pictura): „…doar uneori e din cuvinte,/ din culori, din melodii, din linii./ Precum singurătatea e dată pe om/ de după fiecare colţ de după fiecare răsărit, / şi tăcerea îi spune fiecărui întrebător despre sine/ cea mai sâcâitoare şi mai interminabilă mută întrebare/ despre…cui să-i spui ceea ce-şi cere ieşire,/ când nici sie tăcerea nu-ţi îngăduie spunere?/ Partea singurătăţii mai plină de muţenie/ îngăduie citirea de sine, dar îi şi sperie/ pe rarii temerari cu altceva-ul lor tot mai profund/ şi tot mai dens al tăcerii de pe unde ajung…”.În alte poeme se reconstituie, cu dese coborâri în cotidian, călătoriile poetului pe meridianele lumii, inclusiv româneşti. În genere, în poezia lui Iulian Filip visele se împletesc cu întâmplările reale pentru a se configura sensurile esenţiale ale vieţii.

Bonom şi jovial în viaţa de toate zilele, Iulian Filip îşi păstrează aceste calităţi în creaţia poetică. Somnul plin de pasageri îl reprezintă aşa cum este: figură de romantic întârziat transformat, în spirit (post)modern, în poeta ludens. Umorul şi ironia blândă caracterizează atitudinea sa poetică. Valoarea inegală a câtorva poezii conjuncturale decurge, cred, din înclinaţia prea apăsată înspre jocul gratuit de cuvinte (plus imagini), în linie marin-soresciană. Dar ceea ce trebuie apreciat, în primul rând, este puterea poetului risipitor (în pasiuni complementare) de a se desprinde de modele şi originalitatea limbajului poetic pigmentat cu expresii populare de acasă.

Nicolae Oprea