Daniel Cristea-Enache publică în revista online culturală și știițifică „Literatura de azi”, o cronică întitulată „Întoarcerea poetului”, pe marginea volumului semnat de Mihai Ursachi, Pajiștea rotundă din vârful unui ac, antologie de Lucian Vasiliu, coed. Editura Știința, Chișinău, Editura Junimea, Iași, 2022, 128 p.

În Pajiștea rotundă din vârful unui ac, antologia realizată de „optzecistul” Lucian Vasiliu din opera poetică a „șaizecistului” Mihai Ursachi, un singur poem se decupează din tapiseria lirică fantezistă și semi-fantastică pentru a proiecta — într-un limbaj mai tranzitiv — elemente biografice, din viața autorului și din cea a generației sale. E vorba despre poemul cu un titlu lung și „baroc” (specialitatea lui Ursachi) A treia meditație din Golful Francezului, sau Dimineața Magilor. Cu adresare la Dan Laurențiu, și care nu poate fi din volumul Diotima (1975) tocmai fiindcă, în el, sunt fapte și întâmplări petrecute după exilul poetului și revenirea lui în România, în urma Revoluției din 1989.

„Cât despre mine, știi tot”, i se adresează vocea poetică lui Dan Laurențiu, colegul de generație literară transformat în personaj în poem; și totodată cititorului generic, cel care, tocmai, nu știe tot despre Mihai Ursachi, dar poate afla câte ceva acum: „Trei ani sub pământ,/ de trei ori trei în exil”… Aparent, avem aici o joacă verbală numerologică, un mod de a învârti cuvintele pentru a le elibera semnificațiile simbolice, în felul lui Minulescu. Dar sub „numerologia” lui Ursachi sunt de găsit, în acest caz, nu fațetele unui „joc secund” de tip barbian, ci episoade dramatice și traumatice din propria lui viață, ocolite cu discreție auctorială în restul poemelor din antologie. „Trei ani sub pământ” trimite la anii de închisoare politică ai lui Ursachi în România epocii Gheorghiu-Dej, iar „de trei ori trei în exil” se referă anume la exilul tot politic al poetului, din România epocii Ceaușescu. Prin urmare, în versuri ce par ludice și, încă o dată, fanteziste, avem încastrate experiențe dureroase (detenție politică din 1961, exil din 1981) ale unui om care, ca poet, și-a acoperit existența cu o lirică imaginativă, fastuoasă, baladescă, cu măști și roluri, cu ironie și autoironie.

Cu excepția acestui text, poezia din antologie ocultează voit biografia. (Ca și în cazul unui alt mare poet din Generația 60, Leonid Dimov, din al cărui onirism literar experiențele traumatizante ale autorului lipsesc.) Conturul real-existențial poate fi recuperat din Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989 a lui Florin Manolescu, cu informații și mărturii impresionante: „Pentru a evita arestarea, pleacă din Iași cu intenția de a trece clandestin granița în Iugoslavia. Este arestat în mai 1961, înaintea examenului de licență, în gara orașului Turnu Severin. «Am fost transportat, cu mâinile legate, la securitatea din Craiova, vârât în subsolul acestei infame instituții, ținut fără niciun fel de anchetă timp de circa șase luni.» Judecat de Tribunalul regiunii militare Craiova, este condamnat la 4 ani închisoare pentru «acte preparatorii la trecerea frauduloasă a frontierei».” Șef de promoție pe țară, la Facultatea de Germanistică a Universității din Iași, în 1970, nu poate rămâne la catedră fiindcă a „uneltit împotriva regimului”, astfel că „până în anul 1981 lucrează sezonier ca salvamar pe lacul Ciric de lângă Iași”. Alte asemenea informații biografice pot fi găsite în Enciclopedia exilului… a lui Florin Manolescu sau în alte surse — dar ideea centrală s-a înțeles deja. Lirismul de o factură atât de specială al lui Ursachi nu este al unui poet fără aderențe la existența socială, ci, dimpotrivă, al unuia care s-a implicat până la măduvă, a trăit și a suferit multe. Faptul că autorul face din propria poezie un fel de tapiserie, cum spuneam, sau de cortină fastuoasă cu care acoperă și ocultează această realitate existențială dură și tristă, adesea mizerabilă, ne face să înțelegem că nu numai poetul contează în acest caz, ci și omul. În timp ce alți scriitori ai noștri și-au justificat compromisurile ideologice din epocă prin opera lor literară, Ursachi s-a împotrivit regimului totalitar având totodată o operă poetică absolut remarcabilă. Iată că se poate.

E interesant și instructiv să vedem cum, în poemul de mai sus, în regim de excepție, această cortină a poeticității fantaste e trasă puțin, pentru ca lectorul atent să poată întrezări câte ceva din viața scriitorului. A treia meditație din Golful Francezului… poate fi datată și localizată, cel puțin cu aproximație, tocmai fiindcă în această „meditație” poetul a lăsat câteva elemente reale ca repere neliteraturizate. Golful Francezului unde cei doi poeți, Mihai Ursachi și Dan Laurențiu, stau „sub cerul amiezii înfierbântate/ goi pușcă sub marile tunuri marine”, este de regăsit în realitatea litoralului nostru, ca o plajă mai sălbatică, propice pentru cei ce stau la soare în costumul lui Adam. „Marile tunuri marine” vor reveni, cu amenințarea lor asupra celor doi poeți cu aspect de satiri, pe la jumătatea poemului: „Marile tunuri/ navale, tunuri URSS, veghează pe hoitul/ fetid care e Pontul”, întrucât ne aflăm, în acest tablou liric ceva mai realist și referențial, în intervalul dintre căderea comunismului în Estul Europei în 1989 și destrămarea Uniunii Sovietice în 1991.

Ursachi se întorsese din exil în România în martie 1990, iar atunci, la regăsirea patriei, Dan Laurențiu, prietenul său, va fi fost numai bun de companion de poetizare și fantasmare pe malul Pontului „fetid”. N-aș vrea să dau culori prea realiste poemului și interpretării lui, dar trebuie totuși spus că acolo, la Golful Francezului, ca pe multe alte plaje virgine, algele din abundență degajă un miros insuportabil, care e posibil să-l fi făcut pe sensibilul poet să-l atribuie Mării înseși: „hoitul/ fetid care e Pontul”. Percepția olfactivă va fi dusă la extrem fiindcă poetul caută, în „meditația” lui, însemne ale morții, ale putreziciunii. Versurile se înscriu pe această linie funebră, poeți dispăruți fiind evocați — iarăși, într-un mod explicit — alături de cei care, acum, și-i amintesc: „Cu toții sunt morți, și Virgil și/ Nichita, noi înșine/ am devenit umbrele noastre, mai dense/ ca barba lui Pucă”. „Virgil” este în mod evident Virgil Mazilescu, „Nichita” este Nichita Stănescu, „Pucă” este Florin Pucă, dispărut și el în februarie 1990… Revenit în patria din care se exilase în vara lui 1981, Ursachi nu-i mai putea întâlni pe unii colegi de poezie și de generație decât așa, sub forma rememorării și a evocării, făcând din ei personaje în versurile lui noi și aspirând în această „meditație”, cu nările dilatate, mirosul oribil al morții: „Cianură exhală cadavrul cianotic al Mării”.

Și acum urmează „decolarea” imaginativă tipică pentru Mihai Ursachi, îndepărtarea prin literaturizare și poetizare de Golful Francezului din realitate, de exilul și întoarcerea lui Ursachi din realitate, de dispariția unor poeți ca Virgil Mazilescu și Nichita Stănescu din realitate, de tunurile URSS din realitate; și chiar de companionul din realitate, care în poem prevestește un amurg terifiant, definitiv: „– E amiază, strigi tu, e amiază,/ amurgul e tot ce urmează.”. Iar personajul care spune „eu”, poetul gol de pe malul Pontului fetid, îi dă replica, făcând din această „meditație” asupra morții atotstăpânitoare un imn adus „aurorei eterne”, „razelor Tainei”, „suveicii de aur”, „cereștilor forțe”, „sferelor sacre”, „marelui astru înflăcărat”, „zorilor”, „astrului vieții”, „marilor pajiști senine” și unei entități misterioase, transcendentale numite „Dânsa” și „Aceea”. Dânsa ori Aceea veghează asupra fenomenelor, oamenilor, lucrurilor, întâmplărilor, schimbând tabloul funebru, expresionist, într-unul luminat ca fețele de îngeri. Poemul va fi extraordinar și în acest registru al (celebrării) luminii, după cum fusese în cel al percepției întunericului putrid:

Nu ai dreptate. Acum

aurora eternă se țese din razele Tainei.

Ea însăși, aceea pe care-o iubim,

e așezată la stativ.

Urzeala și bătătura se leagă, suveica

de aur e vestea sublimă.

Cereștile forțe se întrunesc, sferele sacre

sunt bine-prevestitoare.

Imnele lor ne vor însoți. Marele astru

înflăcărat nu apune nicicând, nu se’neacă

în sânii molatici ai Mării; în Golf,

peste tunuri ridicole, zorii se-anunță,

trâmbița lor e mai tare ca moartea.

Îți spun: din abisuri

astrul vieții se naște. Din putride vracuri

hlamida și-o țese’n aur și purpură, viață

eternă făgăduind.

Vom regăsi-o, de-a pururea trează,

pre Dânsa, cea care veghează.

Formulele nedezlegate se vor lumina

precum fețe de îngeri,

și’n marile pajiști senine, alături de prietenii noștri

ne vom aminti o poveste ciudată,

cu trei sâmburi de piersică, într’un golf

de la Pont, numit Golful Francezului.

Și vom recunoaște-o pe-Aceea

de necunoscut.

Întoarcerea poetului în patria lui și în literatura română din care fusese „radiat” de regimul Ceaușescu după exilare rămâne memorabilă și acum, la trei decenii și mai bine de la această „meditație” și bijuterie lirică.

_________

Mihai Ursachi, Pajiștea rotundă din vârful unui ac, antologie de Lucian Vasiliu, coed. Editura Știința, Chișinău, Editura Junimea, Iași, 2022, 128 p.