Emilian Galaicu-Păun - cronică în revista Moldova la Băiatul cu un trandafir pentru mama
06.03.2025
În primul număr din acest an al revistei Moldova, Emilian Galaicu-Păun reproduce, în rubrica sa CARTE DIEM, cronica la volumul lui Nicolae Vieru Băiatul cu un trandafir pentru mama (Editura Știința, 2024), apărut în colecția „Antologia prozei scurte” — cu un rezumat inclus în limba engleză.
Pe 4 noiembrie curent (recte: 2024), prozatorul Nicolae Vieru (4 noiembrie 1947 – 3 martie 1995) ar fi împlinit 77 de ani. De aproape trei decenii nu mai este printre noi. Iată-l însă revenind în prim-plan cu volumul Băiatul cu un trandafir pentru mama, apărut la Editura Știința, în seria „Antologia prozei scurte”, 2024 — volum pe care eu, unul, l-am citit de la coadă la cap, începând cu postfața „Nicolae Vieru: un faulknerian?”, semnată de Eugen Lungu. Cu obișnuita-i acribie, acesta trece textele autorului printr-o sită exegetică fină, căutând pepitele de minereu prețios – și nu sunt puține –, pentru a afirma, în cunoștință de cauză:
„Modul său narativ e conectat la modernitate, la teme noi, unele cu caracter profund premonitoriu, teme care se vor «deschide» abia în anii înviorați de glasnost’. Pe parcurs, prozatorul a optat pentru eroi lucizi, cu profil intelectual, care își iau curajul de a înfrunta realitățile băltite, moștenire a unui socialism defunct.”
Concluzia e clară: „Nicolae Vieru este și azi frecventabil ca scriitor.”
Înainte de a-l „frecventa ca scriitor”, l-am cunoscut ca om, în anii 1984–1986, când i-am trecut pragul ca simplu cititor. Avea o bibliotecă personală formidabilă, pe care mi-a pus-o la dispoziție. De fiecare dată când veneam să împrumut sau să-i înapoiez o carte, îmi făcea o cafea la ibric și discutam îndelung despre literatură. Știu din prima sursă cât de nemulțumit era de tot ce se scria în acea vreme — cu o singură excepție: Vasile Vasilache, pe care-l admira sincer pentru Elegie pentru Ana-Maria. Era nemulțumit și de propriul scris, oricât de emancipat ar fi părut acesta în comparație cu al congenerilor săi.
Recitindu-l acum, după atâția ani, parcă-i aud vocea — când melancolică, când răstită. În unele personaje îi recunosc frustrările și zvâcnirile de orgoliu, disperarea de a nu vedea nicio ieșire din lumea „băltită” a satului și orașului moldovenesc. Vai! Nici în viață nu a reușit să iasă din țară, nici măcar până la Iași. De aici și aerul închis, stătut, al povestirilor sale, dar și conștiința unei vini istorice, redată cu luciditate de protagonistul din Noli me tangere:
„Chiar dacă le-am spune că suntem o generație strivită, pierdută, nici atâta lucru n-au fost în stare să priceapă (...). Mi-e milă însă de ei, văzându-i cum se zbat, cum încearcă să clarifice evenimentele (...). Și tata? (...) Tata, deputat al poporului, în ’46 și în ’49 a tăcut (...). De ce a tăcut? De ce nu s-a temut de Doftana, de lagărele de concentrare fasciste, dar i-a fost frică de Stalin? Oare nu cumva anume sentimentul trist al vinovăției l-a omorât până la urmă?”
Antologia reunește texte selectate din volumele Maria (1977), Inele de iarbă (1981) și Noli me tangere (1991). Din păcate, au rămas pe dinafară prozele scurte — unele, minimaliste —, publicate în anii ’90 în revista Basarabia, texte prin care autorul își înnoia formula narativă și care ar merita, cu prisosință, adunate într-un volum separat.
Dacă ar fi să-l compar cu cineva de la noi, l-aș alătura nuvelistului Vlad Ioviță (1935–1983), și el dispărut prematur, la nici 48 de ani. Cei doi — Nicolae Vieru și Vlad Ioviță — sunt, de departe, cei mai buni nuveliști ai generațiilor lor: ’60 și, respectiv, ’70. Îi leagă nu doar vâna prozastică, ci și destinul tragic. Postumitatea, însă, a fost mai generoasă cu Vlad Ioviță, al cărui nume îl poartă de ani buni cenaclul Bibliotecii Municipale „B.P. Hașdeu”.
Adevărul este că și Nicolae Vieru a fost un om-bibliotecă — o spun în cunoștință de cauză. Nu era neapărat un autor livresc, dar Băiatul cu un trandafir pentru mama stă mărturie că era un scriitor autentic.
