Recenzie pe marginea volumului Antologia poeziei românești din Basarabia, semnată de Mircea Anghelescu pentru rubrica EX LIBRIS, ediția nr.6 a revistei România literară.

Nu știu să fi recenzat sau măcar prezentat cineva din presa noastră literară, din București sau din țară, volumul apărut anul trecut la cunoscuta Editură Știința din Chișinău, consacrat celor două secole și jumătate de poezie scrisă în Basarabia: Antologia poeziei românești din Basarabia, selectată, editată, adnotată și înzestrată cu o bogată bibliografie de către Nicolae Leahu, profesor și șef al catedrei de literatură română și universală de la Institutul Pedagogic din Bălți și redactor-șef al revistei „Semn“. Cunoscut și dincoace de Prut prin volumele sale de versuri și prin monografia Poezia generației optzeci, Nicolae Leahu a mai publicat în 2004 o antologie a poeziei românești din Basarabia; a publicat destul de frecvent și în revistele de peste Prut, în „Convorbiri literare“ de pildă: biobibliografia sa, publicată în 2018, numără aproape trei sute de pagini.

Dincolo de antologia în sine, la care vom reveni imediat, trebuie să semnalez importanța studiului introductiv de peste cincizeci de pagini, un veritabil compendiu despre literatura română din Basarabia, intitulat cu umor și discretă melancolie Geneza, dramele și comedia cuvântului în Moldova răsăriteană. „Moldova răsăriteană sau Basarabia, cum i s-a spus spațiului pruto-nistrean de la 1812 încoace“ este prezentată ca având „o vagă așezare în lume și în ea însăși, cu toate atributele-i simbolice, forjate în deceniile din urmă și fluturate cu varii ocazii festive”. Aici, nimic „nu pare a avea pecetea definitivului“ și „singure bisericile și răstignirile de pe la răscruci mai arată un soi de hotărâre de a sta de vorbă cu veșnicia”. Dacă până la „nefericitul an 1812“ poezia română din Basarabia împărtășește destinul poeziei românești ca atare, antologia pe care o prezentăm își propune „să explorăm partea de contribuție a Basarabiei la profilarea și, poate, chiar la constituirea și diversificarea limbajului poetic românesc într-un timp cel mai ades ostil culturii naționale și culturii poetice în special”. Așa cum subliniază prefața lui Nicolae Leahu, cultura, respectiv cartea, devine treptat „un redutabil agent al înnoirii”, nu numai pentru pătura subțire de odrasle ale marii boierimi, ci și pentru diversele categorii de funcționari mai mici sau mai mari care utilizează limba română în administrație, justiție sau comerț, în traducerea diverselor texte necesare vieții și tranzacțiilor implicate într-o activitate din ce în ce mai bogată și mai independentă de obișnuințele instituțiilor existente, create și puse în mișcare de persoane cu identitate, cultură și implicit preferințe autohtone. Subiectul este important, dar insuficient prezentat de istoricii culturii noastre, deși el ar trebui să ocupe un spațiu mai amplu în cercetările românești, inclusiv în materia școlară. Fără să abunde, antecedente există însă: între ele, o prezentare sintetică a haosului care domina momentul unirii și care, într-un fel, a făcut posibilă unirea Basarabiei cu țara, poate fi găsită într-un material al lui Nichita Danilov din 23 martie 2018, apărut în România literară și intitulat – pe drept cuvânt aș zice – Basarabia, miracolul Unirii.

Chiar în această formă, creată de numeroase activități politice și prilejuri ivite din evenimentele războiului, cultura românească a contribuit masiv la profilarea unei identități pe care decenii de dominație străină nu a putut să o anihileze: moldovenească sau românească, moldovenească și românească în același timp, ridicată pe aceleași temeiuri, literatura de peste Prut revine aproape, într-o conviețuire pe care antologia poeziei românești din Basarabia o prezintă în cele aproape patru sute de pagini ale volumului, începând cu „actele lirice liminare“ din prima parte a volumului unde sunt atestate la 1770: Prea slăvită Afrodită sau Acu în luna lui mai, care prezintă o asemănare evidentă cu versurile lui Alecu Văcărescu și mai ales cu spiritul lor: „Afrodita întristată/ Căci nu s-află pă pământ/ Frumusețe-ndestulată/ Și de duh, și de cuvânt“ etc. (apropierea dintre cele două tipuri de poezie este semnalată și în prefața lui N. Leahu). Pe scurt, cum precizează autorul antologiei și al prefeței, acest volum își propune să reia procesul de prezentare și analiză a specificității poeziei basarabene, „intens colorate crono-spațial“ pentru care suntem datori numeroșilor cercetători care în decursul timpului s-au aplecat asupra acestui important și generos subiect, căutându-i substanța nu doar în tipăriturile cunoscute, ci și în „manuscrise sau documente anevoios obținute și publicate de cercetători ca Gheorghe Bogaci, Vasile Gațac, Sava Pânzaru, Nicolae Dabija, Galaction Verebceanu, Ion Varta”, desigur și cu contribuția deloc neglijabilă a publicațiilor literare din această parte de lume și de poezie românească.

La informațiile cunoscute despre epocă și poezia basarabeană a momentului, prefața antologiei adaugă un grupaj de versuri lirice pe care îl copiază Ioniță Popa între 1756 și 1778, publicat de cercetătorul basarabean Efim Levit în Antologia poeziei moderne moldovenești, apreciată ca „una dintre cele mai reușite încercări de a prezenta mai pe larg la Chișinău opera primilor poeți din Moldova istorică”. Este o culegere de texte cu un tipar retoric al jocului erotic, în care poetul urmează precedentele destinate probabil unei circulații în mediul local. Tematica, retorica și în general calitatea acestor versuri sugerează „nu numai posibila relație dintre cultura orală și cea scrisă, ci și bănuiala că poezia română cultă (…) e mult mai veche decât a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Mai mult, prefațatorul consideră că „oricât de îndatorată jocurilor bosforice de artificii, poezia românească arată că este interesată, încă din secolul fanariot, de sursele literare occidentale. Este semnul căutării unor alternative“, iar căutarea pornește de la nevoia de exercițiu și de lărgire a orizontului pentru care se pare că pământul Basarabiei este în chip special favorabil: și Costache Conachi, a cărui poezie este înrudită cu aceea discutată aici. Nici nu este de mirare, pentru că și Conachi s-a refugiat trei ani în Basarabia, unde a așteptat să treacă valul și ecourile Eteriei, între anii 1821 și 1824.

Nu știu însă în ce măsură toți poeții înregistrați în grupul basarabenilor pot fi considerați ca atare, de pildă Vasile Fabian (Bob), născut în decembrie 1795 la Rusu Bârgăului, în zona Năsăudului, și mort la Iași, deși a trecut și pe la Chișinău; important este să fie aplicat tuturor autorilor un tratament asemănător, ceea ce editorul caută să facă: avem astfel în volum versurile unor poeți recunoscuți precum Gh. Asachi, Alecu Donici, cei doi Hasdeu, Alexei Mateevici, Magda Isanos, Pan Halippa, George Meniuc ș.a., dar și poeți amatori, în „orele pierdute”, precum cunoscutul ling ­vist Eugen Coșeriu. Lista autorilor incluși în bibliografia finală începe cu Ioan Cantacuzino, autor al volumului Poezii noo alcătuit dă I. C., apărut la sfârșitul sec. al XVIII-lea probabil la Dubăsari, publicat într-o ediție modernă de Andrei Nestorescu în vol. VI al seriei de Documente și manuscrise literare a Institutului de Istorie și Teorie literară și apoi în volum de Ion Nuță în 2005, și pe care eu mi-am permis să-l consider un autor preromantic. Urmează o serie de autori foarte tineri, în jur de treizeci de ani, precum Aura Maru, Maria Paula Erizanu, Ecaterina Bargan ș.a.

Prefața antologiei este de fapt un bogat eseu asupra poeziei basarabene care consolidează în sec. XVIII și XIX structura și vocabularul limbii române utilizate de o pătură de intelectuali și mai ales de poeți destul de semnificativă pentru autorii din această provincie, care rezistă concurenței unei limbi străine – rusa – favorizată de factorii dominanți din administrație și alte structuri oficiale ale provinciei aflate sub obediență țaristă, inclusiv biserica și școlile. Găsim aici elemente sentimentale de interes real, în poezia lui Constantin Stamati de pildă (1786-1869), cu destule amestecuri și preluări inclusiv din folclor, dar mai cu seamă de lirism erotic: poezia lui conferă un lirism sensibil figurii idealizate a femeii, căruia editorul îi găsește „una dintre cele mai suave întrupări de până la Eminescu“ în Imnul lăutei românești, Scăldătoarea unei cucoane românce sau Porumbița stingheră: istoricii poeziei românești au aici un teren deschis pentru reluarea subiectului, întrucât istoria poeziei românești în toate manifestările sale, cuprinse în diverse studii și publicații documentare apărute în ultimele decenii, n-a fost regândită de autorii marilor sinteze cum este, de pildă, Dicționarul general al literaturii române din care tocmai a apărut volumul IV unde sunt înregistrate trei reviste intitulate Poezia (ultima apărută, la Iași în 1995 sub titlul „Revistă de cultură poetică“) pentru a încerca o sinteză asupra poeziei românești în ansamblul și în istoria ei specifică. Încercarea, dificilă desigur, nu mi se pare inutilă.