Cronică semnată de Bogdan Crețu pentru Observator Cultural, pe marginea volumului: Adriana Bittel, „Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale”. Antologie alcătuită de Ioana Pârvulescu Editura Știința, 2022. 240 p.

Adriana Bittel e o figură aparte a literaturii contemporane. De o discreție incredibilă, ea se bucură de un prestigiu pe care puțini prozatori îl au. Specialitatea ei este proza scurtă și, pe măsură ce genul scurt a recîștigat, în ultimii ani, atenția cititorilor, și cota sa a crescut, cel puțin printre connaisseurs. Nu e simplu să realizezi o selecție din textele ei. Orice carte i-ai deschide, la orice pagină, mergi la sigur. Nu e greu de ales, e greu de lăsat deoparte. Recenta antologie realizată de Ioana Pârvulescu, Vizită în casa unui bărbat în absența soției (Editura Știința), alege texte cunoscute, dar și unele care i-au fost „smulse“ autoarei cu ocazia cîte unui volum tematic. Altfel spus, sînt proze „ocazionale“. Excelente, perfect aclimatizate în ansamblul celorlalte. Asta și pentru că, prin natura ei, proza scurtă are un caracter „ocazional“, în măsura în care conține un conflict, o tensiune, un eveniment exemplar pentru partea ascunsă a vieții personajelor, la care cititorii nu au acces. S-a tot spus, cred că Hemingway a făcut-o cel mai memorabil, că e mai importantă partea nevăzută a aisbergului decît aceea de la suprafață. Că un autor de proză scurtă e cu atît mai bun cu cît ascunde mai mult decît arată. Prin urmare, atuurile capodoperelor genului ar fi suspansul, sugestia, aluzia și, nu în ultimul rînd, atmosfera. Desigur, la nivel stilistic – precizia, acordul fin, ritmul. Or, prozele Adrianei Bittel excelează la toate aceste capitole.

Simțuri & memorie

Ioana Pârvulescu dispune textele în patru capitole, pe care le explică în frumoasa postfață: „Dreptul de a spune «eu»“ (care ar cuprinde „acele proze în care autobiograficul este evident“); „Cehoviene, dacă nu cumva caragialești“ (pentru a „pune accentul pe familia de prozatori“, de altfel mai asemănători decît s-a consemnat, căreia i-ar aparține autoarea); „Simt enorm…“ („în care două simțuri devin stînjenitoare prin dilatare“: mirosul și cel al limbii) și, în fine, „Văz monstruos…“ (unde personajele sînt observate prin lupă, cu ticurile lor obsedante). Intuiția de scriitoare a Ioanei Pârvulescu m-a făcut atent la schimbarea unghiurilor în textele Adrianei Bittel. Ritmul este trepidant, perspectiva se schimbă uneori de mai multe ori pe pagină, fie preluînd percepția cîte unui protagonist, fie decupînd cinematografic detalii semnificative, fie mișcînd focalizarea nu numai între personaje, ci și între simțuri. E o mare senzorială Adriana Bittel! Circulă tot felul de mirosuri, de gusturi, de sunete, de imagini stranii, de percepții deformate în prozele sale. Cele mai multe provoacă simțurile și au marea calitate că alcătuiesc o atmosferă palpabilă, concretă.

Prozele autobiografice nu sînt simple reconstituiri ale unor momente din propria viață (nu fac greșeala să scriu „biografie“, pentru că nu ne trăim biografiile, ci bietele vieți), ci mai ales pretexte de reconstrucție a unui trecut îndepărtat, la care autoarea mai are acces prin amintirea stimulată prin scris (ceea ce este o amintire dirijată, care se supune unui flux secund sau chiar terț, al textului, deci imaginației). Nu figura autoarei se înfige însă de fiecare dată în fața ochilor cititorului, ci mai degrabă imagini diverse care alcătuiesc, caleidoscopic, epoci apuse. Alte lumi, de fapt, pentru că uneori sugestia e de realitate nu revolută, ci interzisă, la care nu mai există acces. Să nu uităm: unele au fost scrise înainte de 1990 și aduceau în prim-plan scene din interbelicul în care mai supraviețuiau reminiscențe de Belle Époque. Eu unul cred că și aceasta este una dintre legăturile puternice ale Adrianei Bittel cu I.L. Caragiale: cu tot cinismul său, marele prozator e un martor credibil al acelei epoci care, în plin comunism, a devenit un clișeu ideologic. Iulia în iulie (care e o capodoperă, o proză de atmosferă și de observație impecabilă) ar fi exemplul cel mai bun, chiar dacă atenția lectorului se va concentra asupra modului în care apariția unei tinere irezistibile, dar și misterioase ca femeie de serviciu într-o bancă interbelică schimbă cu totul comportamentul unor domni care păreau definitiv fixați în repetitivitatea lor domestică și socială. Evident, magnetismul ei erotic e ținta. Dar e acolo o lume întreagă ce se țese în jurul personajelor. E mai ales lumea unui București dispărut, cu plimbări la șosea și magazine cochete pe Calea Victoriei, cu structuri și mai ales cu ritualuri sociale clare, a unui București toropit caragialian de căldură („Treizeci și opt de grade la umbră și acul barometrului nu clintește“, anunță ca-n Căldură mare, unde erau totuși numai 33, unul dintre funcționari), în care funcționarii se refugiază la Balcic, la Karlsbad, prin diverse stațiuni ori la țară.

Sentimentală pe fond, nu pe procedură

În mod evident, prozele autobiografice sînt mai curînd memorialistice, pentru că fac să se miște o întreagă lume: una a oamenilor obișnuiți, nu a unora „excepționali“. (Tipologic, excepționalii sînt cam plictisitori!) În Acasă, pe Caimatei, avem nu numai evocarea unui loc drag și a unor oameni dispăruți, ci și reconstituirea modului în care, în timpul comunismului, s-a deșirat o întreagă lume. Casa veche din centrul Capitalei, precum și alte cîteva străduțe din jur au rămas ca un fel de vestigii ale ei. De la copilăria din timpul stalinismului, la scene din boema artistică experimentată în vremea studenției – totul e învăluit într-o nostalgie controlată. Asta pentru că Adriana Bittel e o sentimentală pe fond, dar nu și pe procedură, ca să zic așa. În Terebentina, descoperirea „subpămîntei“ Tinei Szepi și mai ales a atelierului pictorului Ludi echivalează cu intrarea într-un mediu undergound, la propriu și la figurat. Unul care, fie și inconștient, are ceva anti-sistem, prin tot ceea ce reprezintă. E o lecție de viață pentru studenta timidă, tocilară, stîngace. Și mai este și o adevărată inițiere. Implicit una erotică, pentru că de pictor se simte atrasă. Numai că tocmai cînd gesturile s-au mutat într-un firesc al lor, cînd e posibil să fie cerută de nevastă, e anunțată că cel pe care-l admiră emigrează în Germania rudelor sale, care l-au cumpărat. Interesant e că totul e readus în prezent prin intermediul unei amintiri olfactive: mirosul de terebentină de pe salopeta lui Ludi s-a fixat în memorie.

Alice în Bariera Vergului e construită pe structura unui basm tocmai pentru că preia oportun perspectiva infantilă. Dar tot e un prilej de a hașura medii sociale diferite, de la cel al burgheziei din centru, la cel al mahalalelor, cu marginalii lor. Crochiurile Adrianei Bittel sînt pregnante, definitive, de neuitat. Dacă mediul familial pare decupat din Caragiale (trimiterile sînt directe), rătăcirea fetiței și primirea ei într-o șatră de rromi înseamnă trecerea prin oglindă, adică descoperirea unei realități alternative. Proza nu are nimic demonstrativ pentru că în esență copiii nu au nimic de dovedit, ci numai de descoperit. Iar autoarea știe să nu forțeze mîna naratorului.

Ea profă de materialism științific, el inginer electronist

Foarte bine îi ies poveștile de amor Adrianei Bittel. Asta pentru că știe mereu să calibreze registrul, tonul, atitudinea narativă, în așa fel încît să fie în același timp și gravă, dar și cinică. Prozele sale au un umor specific, uneori chiar negru. Privirea e tăioasă, dramele sau dramoletele se desfășoară ca pe o scenă, personajele sînt reduse la niște roluri limpezi de la bun început. Inutil să precizez că e vorba de iubiri neîmplinite, de bărbați mototoli ori de îndrăgostite bovarice. (Din asta trăiesc prozatorii, nu din povești rotunde, motivaționale.) Scenariile sînt însă vii, extrase din clișeul pe care-l conțin și care, ca tipologie, le conține tocmai printr-o subtilitate narativă de a manipula efectele de real, de a plasa eficient detaliile verosimile, de a da dreptul la partitură protagoniștilor, de a schimba inteligent macazul. În Chelcășoz, Vlad, tînăr inginer electronist, e îndrăgostit de fosta profesoară de materialism științific (tușa e precisă: „treizeci și nouă de ani, soție de activist, doi copii școlari, patru camere cu chirie…“). Relația este cît se poate de subtil întreținută de ambele părți: el îi repară aproximativ televizorul în așa fel încît, o dată la două-trei luni, să revină în casa ei, și între timp îi scrie ample epistole pe teme de etică (fie și socialistă); ea se simte încurcată, dar și măgulită pentru că e încă dezirabilă și găsește soluția „de a transforma o situație echivocă într-un fel de legătură elevată mărginită la schimburi de considerații teoretice“. (E mult rafinament în astfel de deturnări ale unor situații fără ieșire!) Între cei doi se creează astfel un rafinat cod erotic, folosind, culmea!, limbajul de lemn al materiei pe care ea o predă. Atunci cînd lui îi mai scapă cîte o remarcă prea apropiată de situația lor, ea-l pune la punct cu un operant „Să nu particularizăm!“. Proza are și umor, dar și intensitate. Între cei doi există o atracție puternică, dar conjunctura nu e în favoarea lor. Și nici morala de partid, teoriile pe care le tot discută și pe care ea le predă nu le permit să-și ducă la capăt magnetismul. Cînd el sare calul și o caută la facultate, ea-i scrie că soțul ei, activistul de partid, a cumpărat un televizor nou, modern, cu diagonală mare. (Uf, tehnologia și felul cum nu-i putem rezista!) Altfel spus, îl concediază. Abia am asistat la o proză excelentă, care are și partea ei de recuzită șarjat-convențională, care deconstruiește limbajul de lemn al propagandei și-l reciclează transformîndu-l în discours amoureux. În Eidetic și parfumat rolurile se inversează: ea, dactilografă amorezată pînă peste cap de filozoful căruia-i scrie după dictare traducerea din Husserl, el, rațional, rece, inaccesibil, dar cu izmenele întinse la uscat în baie. E și butaforie, dar și multă viață în astfel de texte.

Mica proză care dă titlul volumului e o bijuterie în sine. Ioana Pârvulescu a încadrat-o perfect în fruntea grupajului ce stă sub egida caragialienei (jumătăți de) formule „Văz monstruos…“. Pentru că despre asta e vorba: cîteva detalii care răstoarnă o situație pentru care doi posibili amanți (o ea și-un el, ca să nu existe dubii), atrași puternic unul de alta (și una de altul), eșuează în a-și duce pînă la capăt patima tocmai pentru că nu-și pot reprima blocajele morale. Întîi, sînt „doi oameni rezonabili, trecuți de prima tinerețe“, au familii, copii, nu-și doresc complicații. Ezită și ezită, amînă și amînă, pînă ce se folosesc de pretextul lucrului în comun la un proiect de la serviciu. Unde? La el acasă, că tot i-a plecat soția și au liniște. Pregătiri. Presentimentul vinovăției (la ea). Mica dezamăgire că idealul nu e chiar ideal. Pregătiri. Stîngăcii. Ceva sordid (inevitabil în contexte de acest fel). Apoi, deodată, cîtă vreme ea se pregătește în baie pentru scena finală, izbucnesc amănuntele. Lucrurile soției lui în casă. Mirosul ei impregnat în obiecte. Prezența ei peste tot. Mi s-a lipit de creier o imagine: cîteva fire de păr (cărunte) în peria celei absente. Se poate mai concret? Cu propoziții scurte, ritmate, Adriana Bittel construiește o presiune pe care n-o resimte numai protagonista, ci și cititorul. Așa încît fuga ei de la final e un anticlimax cît se poate de potrivit.

Și blondele încărunțesc?

Majoritatea prozelor au în prim-plan personaje feminine, surprinse nu în situații excepționale, ci în viața de zi cu zi. N-am nici o ezitare să afirm că, în asemenea texte, Adriana Bittel e o prozatoare de prim raft, (măcar) egala celebrei și nobelizatei Alice Munro. Cum încărunțește o blondă nu e o demonstrație despre eroismul diurn, despre uriașa responsabilitate a unei femei care este mamă, soție, specialistă în cutare domeniu și care aproape că nu găsește răgaz pentru sine decît cînd spală vase și cînd se îmbolnăvește. Și în spital, marea ei grijă e tot familia. Numai că acum apucă să-și facă bilanțul. E greu. Dar e forma ei de împlinire. Poate că așa arată fericirea ei. Sau cel puțin așa crede ea. În orice caz, e nerăbdătoare să revină acasă. În viața ei în care nu găsește timp pentru sine, confiscată de toate rolurile și responsabilitățile pe care și le-a asumat. Adriana Bittel e o feministă prin temă, nu prin discurs. Textele ei își asumă teme importante înainte ca asta să devină tendința, dar nu au făcut-o militant sau ofensiv. Poate și din pricina asta, forța lor de convingere e impresionantă.

Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale este o excelentă antologie din opera uneia dintre cele mai bune prozatoare contemporane. Cine o știe se va bucura s-o recitească. Cine nu – are ocazia de a începe aventura descoperirii.