În numărul 11/2024 al revistei Convorbiri literare, Mihaela Grădinariu semnează o cronică dedicată volumului Scriitorii din Basarabia de Daniel Cristea-Enache. O lectură profundă și inspirată, care deschide perspective noi asupra unei geografii literare încă insuficient explorate.

Bântuind cu nedisimulată (şi legitimă) curiozitate prin spaţiul pestriţ al criticii actuale (volume, reviste, bloguri, site-uri de specialitate...), izbindu-mă de pagini întregi de critică exagerat-laudativă, ori, din ce în ce mai des, de cronici care demonstrează că autorul a citit pe diagonală (în cel mai bun caz...) cartea despre care scrie, atunci când descopăr sau redescopăr un autor altfel, nu pot decât să mă entuziasmez nefăţarnic: chapeau bas!

Este şi cazul lui Daniel Cristea-Enache, al cărui volum, „Scriitori din Basarabia. Studii literare”, apărut în 2023 la Editura Ştiinţa din Chişinău, constituie un reflector critic declanşat de întâlnirea cu o literatură adesea incorect etichetată sau percepută ca semn al unei margini fără prea mare importanţă. Desfăşurând un cerc perfect de semne zodiacale, cartea pare că desparte şi împarte apele unor generaţii diferite de creatori – desigur, cu formule artistice distincte –, însă adunaţi pe un acelaşi spaţiu al încercărilor, fragmentat în „Scriitori din spaţiul basarabean” (Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Dumitru Crudu şi Liliana Corobca) şi „Scriitori cu origini basarabene” (A.E. Baconsky, Leonid Dimov, Gheorghe Grigurcu, Emil Brumaru şi Paul Goma).

La origine cronici de întâmpinare sau cronici de ediţie (în cazul reeditărilor), studiile critice se desfăşoară amplu, sobru, echilibrat, elegant şi echidistant, respectând primatul esteticului – principiul fundamental de la care pornesc comentariile critice ale lui D.C.-E., comentarii din care sunt excluse, în mod declarativ, orice parti-pris-uri, orice considerente aflate în afara conturului textului literar.
(Iulian Boldea)

Caracterizat, printre altele, de inepuizabila capacitate de a citi (Alex Ştefănescu) şi de a scrie (patru cronici pe săptămână!), Daniel Cristea-Enache, cercetător care şi-a făcut un crez din căutarea şi susţinerea valorilor autentice, mărturiseşte că „literatura scriitorilor basarabeni şi contribuţiile criticilor basarabeni au fost pentru mine – la propriu şi la figurat – o sferă (meta)literară cu un centru propriu”, dezvoltând în paginile cărţii de faţă un discurs critic relevant. Diferenţa de optică, de pe un mal pe celălalt al Prutului sau, acutizată, cea de pe maluri dâmboviţene, este valorificată de D.C.-E. printr-o necesară perspectivare de ansamblu, în care accentele polemice sunt binevenite, dinamizând demersul critic; pagină după pagină, straturile de suprafaţă se intersectează cu cele de profunzime, rezultatul fiind un interesant portret de grup.
(Mircea V. Ciobanu)

Stabilirea de legături de fineţe între epoci, opere, scriitori, luciditatea demonstraţiilor, o manieră inconfundabilă de a cartografia spaţii problematizante, disecarea în profunzime a fenomenelor literare şi a celor adiacente („Într-o epocă închisă şi într-o societate deviată de la matca ei formativă şi de la cursul unei evoluţii fireşti, masa diverşilor cititori se omogenizează şi îşi plasează investiţia de speranţă în individualitatea-receptacul a poetului tribun”), capacitatea de a decela esenţialul şi, în egală măsură, de a evidenţia detalii importante, un aparat critic consistent, manevrat cu dexteritate şi fineţe – iată doar câteva coordonate ale volumului, care aşteaptă lectorii implicaţi în descifrarea acestei veritabile polifonii critice.

Referindu-se la prozatorii analizaţi, D.C.-E. evidenţiază experienţe-limită, colective sau individuale, de cele mai multe ori tragice, ilustrând crâmpeie din marile drame ale basarabenilor (deportări, colectivizări forţate, arestări, confiscări, drumuri fără întoarcere, sate risipite şi înstrăinate, destine contorsionate) şi reprezentând tot atâtea jaloane ale funcţiei identitare a literaturii basarabene.

Obsesia configurării şi reconfigurării canonice străbate întreg volumul; punând o distanţă analitică necesară, autorul mizează pe o reaşezare a valorilor, care să corecteze decalajele, derapajele, falsele sau părtinitoarele instanţe de evaluare. Un exemplu concludent este cel al liricii lui Grigore Vieru, care supravieţuieşte pendulând între idolatrie şi contestare, deşi... ambele platforme evaluative sunt deficitare şi – în centrul lor valorizator – rudimentare, iar escaladarea acestora ar salva ceea ce, cu siguranţă, rezistă din creaţia poetului, cu condiţia desprinderii, a depăşirii modelului poeziei Păunescu–Vieru.

Ignorarea contribuţiei criticilor basarabeni, o altă chestiune remarcată de D.C.-E., conduce la modificări majore în percepţia acestei literaturi (care merită o vizibilitate şi o comprehensiune sporite), ce riscă o înghesuire în nişte false graniţe, impunându-i-se calificative facile şi distorsionante. Remarcând, de exemplu, lupta autorilor cu cenzura, D.C.-E. aduce în atenţie cazul fast al romanului lui Vladimir Beşleagă, „Zbor frânt”, care a eludat pragurile de poticnire prin construcţii şi deconstrucţii interioare: „Aşa a trecut probabil romanul de Cenzură: prin înceţoşarea perspectivei generale şi fragmentarea intrigii într-o suită haotică de secvenţe, «agăţate» de personaje care nu ştiu exact ce li se întâmplă.”

Caleidoscopice portrete individuale („Definitoriu pentru pagina lui Emil Brumaru, fie ea lirică sau epistolară, descriptivă ori confesivă, mi se pare acest cearcăn de melancolie. (...) În clipele lui de graţie senzorială şi lirică, deloc puţine, Emil Brumaru reuşeşte să mângâie poezia însăşi.”) se intersectează cu mărci de puritate şi embleme ale întunericului, într-un demers de mobilitate şi mobilizare intelectuală. Decupajele poetice (în fapt, pagini consistente de poezie) se răsfrâng într-o oglindă critică, ce amplifică traiectorii adesea contorsionate, cariere redutabile, imagini spectaculoase ale autorilor şi operelor, generând spaţii de rezonanţă în care ne regăsim de la prima lectură.

Demonstraţiile de forţă respectă un itinerariu riguros, trasând multiple căi de interpretare, investigând efectul de autenticitate, schimbări de formulă, lepădări de sine, influenţe, confluenţe meandrate, modele simultane sau succesive, polemici, similitudini, revanşe simbolice, graniţe subţiri dintre semnificativ şi nesemnificativ, mecanisme ale (auto)cenzurii şi ale (auto)protecţiei, structuri liniare sau circulare, autodefiniri şi autodafeuri, solitudini, nostalgii, retrospecţii, multiplicarea punctelor de vedere, elemente recurente, reabilitări şi reformulări.

Din când în când acid, ca semn al conştiinţei veghetoare, dar întotdeauna integru, sensibil la provocări, însă exigent cu sine însuşi, Daniel Cristea-Enache dezvoltă, odată mai mult cu acest volum, o relaţie impetuoasă de iubire cu textul, cu ţesătura lui, şi, totodată, o solidaritate intelectuală cu o parte importantă a literaturii române, punând încă un jalon la temelia proiectatei (şi aşteptatei) „Istorii a literaturii românilor de pretutindeni”.