„Debutând /.../ la o vârstă pe care însuși Arghezi ar fi fost invidios, Eugen Lungu și-a obișnuit cititorii să aștepte, o dată la cinci ani (o strategie devenită modus vivendi, se pare), două-trei apariții editoriale care să le reîmprospăteze acea plăcere a lecturii pe care au trăit-o la citirea eseurilor în revistele literare. Adunate în volum, textele lui Eugen Lungu, publicate anterior fie în presă, fie ca prefețe/postfețe la cărțile altora, se (re)citesc cu uimire și interes sporit, pentru că devin parte dintr-un șir de eseuri ce întregesc imaginea unei lumi literare sau a unor fenomene artistice care, prezentate și interpretate într-un context mai larg, își relevă toate splendorile.” Lucia Țurcanu despre „Șansa eseului” lui Eugen Lungu, (inclusiv prin volumul Memorie și ficțiune), la pagina 10 în recenta aparițe a Revistei Literare.

Basarabia recuperează prin Eugen Lungu tot golul din eseistică. Pentru că autorul celebrelor eseuri din Raftul cu himere (2004), Spații și oglinzi (2009), Poetul care a îmbrățișat luna (2014), Panta lui Sisif (2014), De ce spunem așa (2014), Complexul Orfeu (2019), Artă și critică (2019), De ce spunem așa, 2 (2024) face cât o instituție și cercetează, descoperă, scrie, mânat de curiozitate (o calitate necesară oricărui om al scrisului și cercetării, dar tot mai rar întâlnită astăzi), cât nu reușesc institute sau uniuni întregi de la noi. Debutând (cu carte de autor, căci numele îi era cunoscut de mult datorită edițiilor pe care le-a îngrijit și, mai ales, celor două antologii – Poeți de pe vremea lui Eminescu (1990) și Portret de grup (1995) – care nu numai că au rupt gura târgului, dar au devenit repere în înțelegerea unor epoci sau fenomene literare) la o vârstă pe care însuși Arghezi ar fi fost invidios, Eugen Lungu și-a obișnuit cititorii să aștepte, o dată la cinci ani (o strategie devenită modus vivendi, se pare), două-trei apariții editoriale care să le reîmprospăteze acea plăcere a lecturii pe care au trăit-o la citirea eseurilor în revistele literare. Adunate în volum, textele lui Eugen Lungu, publicate anterior fie în presă, fie ca prefețe/postfețe la cărțile altora, se (re)citesc cu uimire și interes sporit, pentru că devin parte dintr-un șir de eseuri ce întregesc imaginea unei lumi literare sau a unor fenomene artistice care, prezentate și interpretate într-un context mai larg, își relevă toate splendorile. În acest sens, Eugen Lungu este un descoperitor de splendoare, de frumusețe a ideilor, cuvintelor și cărților, iar volumele sale de eseuri, cum bine observă Mircea V. Ciobanu, „se citesc ca niște romane (istorice, polițiste, cu cheie, tradiționale sau moderne, după caz), fie și povestind cel mai adesea aventurile ideilor (dar și ale oamenilor)”.

Un astfel de „roman” (despre idei și oameni) este și volumul Memorie și ficțiune, apărut recent la Editura Știința. Structurate în trei compartimente – Sinteze, Întâmpinări, Reacții –, textele din această carte confirmă o dată în plus diversitatea preocupărilor literare ale lui Eugen Lungu și, în același timp, specificul stilului acestui autor: pe cât de profunde sunt cercetările și neașteptate conexiunile și asocierile, pe atât de limpede și convingătoare este scriitura. Eugen Lungu scrie despre clasici și moderni, despre teme literare și cuvinte pierdute, despre sensuri uitate și semnificații nebănuite, face sinteze sau rememorează întâmplări și personaje din viața reală cu la fel de multă tenacitate și dedicație – ca un profesionist de mare clasă.

În Sinteze, autorul – filolog de școală veche! – practică studiul monografic pentru a realiza profiluri, sau portrete, de autori, de la clasici (Mihail Kogălniceanu, Eugen Coșeriu, Aureliu Busuioc) la postmoderni (Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Valentina Tăzlăuanu, Vitalie Ciobanu). Impresionante în aceste eseuri sunt mai ales comentariile punctuale pe vocabular, fie că e vorba de „manipularea frecventă a mijloacelor lexicale” practicată de Aureliu Busuioc pentru a extrage efecte umoristice (vezi: Aureliu Busuioc: tentația istoriei și aventura cinegetică), fie că se relevă rolul anticipator al lui Kogălniceanu, în eseul Mihail Kogălniceanu în secolul Marilor Clasici:„Citite azi, încercările literare ale lui Kogălniceanu par marcate de timp, mai puțin Noul acatist a Marelui Voievod Mihail Grigoriu. În primul rând ca vocabular: în afară de câteva arhaisme (ghevghir, harare, încorajarisăști etc.) limbajul, cu sonorități din repertoriul duhovnicesc, aproape că nu se deosebește de cel al poetului secolului XX Octavian Goga! În al doilea rând, prin artistismul demersului, care anticipă poetica urâtului și a invectivei interbelice. Acatistul... pare cel mai lipsit de cusururi și cel mai bine regizat text literar al clasicului. Piesa are ecouri de pamflet de o luciditate toxică nemaivăzută. Retorismul bisericesc e întors aici pe dos, e disimulat, e împins spre contrariul a ceea ce trebuia să fie un acatist – un imn de slavă! Glorificarea e convertită în opusul ei – invectiva! Și ce invectivă!”.

În unele texte, editorul Eugen Lungu stă cot la cot cu filologul și gândește planuri strategice pentru câteva ministere, institute de cercetare și edituri. Exemplar este fragmentul din eseul Eugeniu Coșeriu: coleg cu Buzzati, în dialog cu Borges, citat de Umberto Eco, în care se face o sugestie editorială care, odată realizată, ne-ar consolida mult verticalitatea națională: „Cred că viitorul ministru al Culturii al RM ar trebui să ia în calcul și acest proiect de viitor – editarea scrierilor lui Coșeriu – ca pe o datorie de onoare a basarabenilor față de marele nostru compatriot. Acesta ar trebui să fie un proiect național tratat cu toată seriozitatea și care să angajeze specialiști versați în domeniu. Unul dintre ei ar fi acad. Mihai Cimpoi, care a anunțat la lansarea volumului Eugeniu Coșeriu: vocația universalității (27 iulie 2021) că domnia sa ar putea pregăti pentru tipar opera literară a tânărului Coșeriu. Un alt volum ar putea include scrierile în italiană ale viitorului lingvist /.../. La fel, contribuțiile tânărului cu o serie de mici studii pentru o enciclopedie italiană, la care se adaugă informațiile despre artă publicate în presă și, desigur, altele de care probabil încă nu avem știre fără o cercetare serioasă. Și aceste momente ar putea fi interesante pentru faza italiană a celui care abia din 1940 urma să se dedice în întregime lingvisticii. Mai ales că în Italia acelor ani drumul literatului Coșeriu se intersecta cu cel al lui Dino Buzzati – ar fi extrem de interesant să cerceteze cineva această pistă! Tot aici s-ar adăuga și contribuțiile gazetărești din Uruguay, la ziarul El Debate. /.../ Bineînțeles că în respectivul proiect prioritate absolută vor avea lucrările care l-au consacrat ca lingvist. Pentru a definitiva aceste volume se vor angaja specialiști de talie internațională, care să elaboreze un aparat critic bine documentat și cu o înaltă ținută științifică”. Ce bine ar fi să citească atent acest eseu instituțiile de resort! Și ce secretar de stat ar putea fi Eugen Lungu!

În textele despre postmoderni, este practicată critica nuanțată. Deși apreciază ingeniozitatea și talentul autorilor care fac parte din generația „portretului de grup”, Eugen Lungu nu ezită să-și formuleze rezervele față de unele aspecte ale creației acestora: rateuri editoriale (în Poetul Nicolae Popa, carte cu carte: „Dacă Timpul probabil însemna un succes indubitabil, Ghid pentru cometa Halley [Literatura Artistică, 1987], a doua carte a poetului, era o nedumerire”) sau formule poetice în discordanță cu sensibilitatea eseistului (în Postmodernismul pe silabe: „Din păcate, eu nu am antene pentru aceste culbutes-uri semantice, dezlănțuirile ludice găsesc în mine un tip refractar la ele. Am spus asta încă de la Erotokritikon. Îmi place însă foarte mult neobișnuitul comentariu al lui Mircea V. Ciobanu pe marginea lor: «...în viața sa solară/ în studiile teoretice, N.L. poate fi foarte sobru, doct, disciplinat și grav, dar noaptea se poate transforma într-un vârcolac poetic de nerecunoscut, ludic, ironic, carnavalesc...». Îl respect însă fără rezerve pe poetul meditativ-dramatic Nicolae Leahu”).

La fel ca în cele mai multe dintre eseurile care alcătuiau Raftul cu himere, Eugen Lungu practică în Memorie și ficțiune studiul tematic, urmărind adânc în istorie prezența și funcționalitatea unor teme și motive literare, stabilind afilieri, conexiuni și influențe. Exemplare în acest sens sunt eseurile Ciumă, holeră și cenzură, Mistrețul, personaj literar. De la Homer la Jünger, Câinele negru al pasiunii sau Platon, L. Tolstoi, Mo Yan și vrejul de fasole, Cromatica simbolurilor. Acestora li se adaugă Emma Bovary ot Năpădeni. Vieți paralele, un excelent studiu de comparatism, în care se descoperă afinitățile dintre Smaragda Teodorovna a lui Constantin Stere și Emma Bovary a lui Flaubert.

Nu mai puțin impresionante – mai mult, intrigante și captivante – sunt eseurile cu tentă detectivistă, în care Eugen Lungu, așa cum o face excelent în textele din cele două volume De ce spunem așa, își asumă rolul de detector de cuvinte și sensuri, fie că ține să afle, în Negruzzi la Chișinău, sensul exclamației „Padi! Padi!” din nuvela O alergare de cai, fie că pornește în căutarea „negației nu” pierdută, într-un moment, dintr-o frază din povestirea Popa Duhu a lui Ion Creangă: „Naftanail îi propune într-o românească stâlcită: «Hai păcăm, părinte Isaia». La care părintele rămâne neclintit într-ale sale: «Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să nu ne împăcăm». /.../ Citez după cea mai importantă valorificare a clasicului din perioada comunistă: Ion Creangă, Opere, în două volume. Ediție îngrijită de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș. Bucuresți, Edi­tura Minerva, 1970. Colecţia «Scriitori romani». Nicolae Manolescu numeş­te aceste două volume «ediţie… standard până azi» (Istoria… 2008, p. 412). În această lucrare-standard, sensul frazei rostite de Popa Duhu este deturnat, e răsucit cu 180 de grade: dintr-odată, ireconciliabilul părinte cade la înţelegere cu rusul Naftanail: „mai bine să ne împăcăm” (p. 39). În mod misterios, negaţia nu dispare din textul clasicului! Situaţia nouă ce rezultă din dialogul ciuntit e contrară atât psihologiei personajului, cât şi spiritului întregii proze!!!” Alineatele care urmează celui de-al doilea fragment citat, din Cenzură sau eroare umană – paginile 59-61 din carte –, pot fi preluate ca material ilustrativpentru cursurile de Introducere în cercetarea filologică de la facultățile de Litere (dar și pentru detașamentele de doctoranzi care adesea își formulează temele tezelor într-atât de sofisticat, încât nici ei nu știu despre ce și cum trebuie să scrie), pentru că sunt exemplare în ce privește realizarea unui studiu ce pornește de la o descoperire-pretext, provoacă o ipoteză – „bănuială”, zice Eugen Lungu – și declanșează o cercetare ce se poate încheia cu confirmarea sau infirmarea (iar asta nu anulează deloc cercetarea) acesteia.

Din orice discuție cu Eugen Lungu te alegi și cu câteva recomandări de lectură. Orice text al lui Eugen Lungu conține referiri la cărți care ar fi bine să intre în lista de lectură a oricărui cititor profesionist. Și mai prețioase din acest punct de vedre sunt textele care se construiesc în jurul unei cărți, oferindu-i cititorului o lectură ghidată a unui roman, album de artă sau volum de poezie. Compartimentul Întâmpinări din Memorie și ficțiune conține astfel de eseuri – recomandări de lectură sau lecturi-ghidaj, aducând în atenția cititorilor cărți de cea mai bună calitate: stampele lui Tsukioka (Taiso) Yoshitoshi O sută de vederi cu lună și albumul Stampe japoneze din perioadele Edo şi Meiji; Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk; Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar; Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran; Spre un nou Eminescu de Mihai Cimpoi. Comentariile sunt revelatorii, iar observațiile critice sunt sarea și piperul acestor cronici. Iată, de exemplu, cum poate fi supusă disecției traducerea unui roman (Memoriile lui Hadrian), odată ajunsă pe masa unui excelent cunoscător al limbii române: Un alt moment când termenul folosit în traducere e ambiguu şi nu redă sensul originalului: «Unele dintre marile lucrări de construcţie luau sfârşit: Colosseumul reparat, spălat de amintirea lui Nero care bântuia încă acele lo­curi, era împodobit nu cu imaginea acestui împărat, ci cu o statuie colosală a Soarelui, Helios-Rege, drept aluzie la numele meu gentil de Aelius» (p. 142). În româneşte, adjectivul gentil înseamnă doar atât: amabil, politicos, curtenitor. Puţin probabil că e termenul potrivit pentru contextul dat. Ne edifică şi de data aceasta originalul francez: «Certains des grands travaux de construction s’achevaient: le Colisée réparé, lavé des souvenirs de Néron qui hantaient enco­re ce site, était orné, à la place de l’image de cet empereur, d’une effigie colossale du Soleil, Hélios-Roi, par une allusion à mon nom gentilice d’Ælius» (p. 84). Adjectivul francez gentilice se referă la numele romane: «nomen (nomen gentili­cum): de obicei se termină în -us/ius» şi reprezintă ginta, clanul, «nume comun tuturor membrilor aceleiași ginți», mai ales la familiile imperiale, din care des­cindea şi Hadrian – Aelius. Deci, traducerea corectă ar fi fost «aluzie la numele meu gentilic [nu gentil!] de Aelius». Разница, cum ar zice celebrul personaj din Lumina, e mare!”. Ultima frază, ca o poantă cu aluzie intertextuală, conferă lejeritate demonstrației și, totodată, dovedește plăcerea lucrului cu textul, fie acesta și cu erori (sau mai ales când conține erori). De fapt, lectura cu plăcere și scrisul cu plăcere sunt elementele definitorii ale tuturor cărților semnate de Eugen Lungu, iar discursul despre cuvinte, personaje, cărți ia de cele mai multe ori forma narațiunii personalizate, a narațiunii în care autorul nu evită să fie și confesiv, și nostalgic, dar și extraordinar de exigent cu obiectul cercetării sale.

Narațiuni personalizate sunt și textele din cel de-al treilea compartiment al cărții, Reacții – titlu care, se pare, scoate omul Eugen Lungu înaintea exegetului și enciclopedistului Eugen Lungu. Sunt confesiuni, evocări, meditații care au drept pretext atât experiențe reale, întâmplări din viață sau întâlniri cu oameni reali (o inedită mea culpa pe care și-o face autorul cu referire la o eroare legată de prima ediție Eminescu apărută în RSS Moldovenească, o relatare ironică despre creative writing sau evocări ale unor persoane care într-un moment sau altul au făcut parte din viața autorului, modelându-l sau, dimpotrivă, fiind modelate de acesta), cât și experiențe mediate de livresc (gânduri despre metafora umbrei la Stănescu-Noica-Platon sau note despre înțelesuri ale unor lucrări de Dmitri Grigorovici sau Nabokov). Spiritual și atent la detalii, Eugen Lungu oferă, și prin aceste tablete, mostre de bun-simț în literatură și în lumea literară.

Model de filolog clasic prin excelență, cititor rafinat, cercetător tenace, scriitor subtil, Eugen Lungu i-a dat eseului din Basarabia șansa de a fi. Volumul Memorie și ficțiune o confirmă cu prisosință. O dată în plus.