Poezia românească după 1945. Cronică de Nicolae Leahu în revista Scriptor
19.06.2023
Nicolae Leahu, despre ANTOLOGIA „POEZIA ROMÂNEASCĂ DUPĂ 1945” într-o cronică semnată pentru revista Scriptor, nr. 101-102, alias 5–6, 2023.
„Oricât de mult ar putea nemulţumi autorii, selectaţi sau neselectaţi, antologia este, înainte de toate, un instrument axiologic. Ea propune, confirmă sau consolidează o anumită poziţie în ierarhiile clipei, reliefează sau reabilitează titluri şi autori, lansează o nouă viziune interpretativă, face sau desface canonul. Spun lucrurile acestea amintindu-mi că Societatea Junimea avusese, în elanul ei inaugural, şi ideea creării unei antologii a... celor mai frumoase poezii ale limbii române. Una dintre marile realizări ale lui Titu Maiorescu, mentorul societăţii, este aceea de a fi amânat încropirea şi editarea respectivei antologii până când toată lumea uită de această intenţie. }n realitate, se pare, şeful direcţiei noi folosise ideea de crea o antologie mai degrabă ca pe o momeală, stimulând producerea de texte pentru exerciţiul critic cenaclier, nu mai puţin important, în acel moment, pentru vasta operă de luminare şi cizelare culturală, iniţiată de ctitorul Junimii.
Altfel spus, prospectând istoria unui gen, a unei teme sau specii, antologia, atunci când are un temei autentic, aşa cum este cel al antologiei în patru volume Poezia românească după 1945 (Chişinău, Editura Ştiinţa, 2022 - voi. I, II, III, 2023 – vol. IV) de Ion Pop, împrospătează fiinţa unui domeniu aşa cum n-o pot face nici înfumuratele monografii (împănate adeseori cu exemple stridente), nici articolele (fie şi indexate), zbâmâind de precizie şi... ştiinţificitate, dar nici preazburdalnicul şi omniprezentul eseu.
Recuperând secvenţe de trecut, antologiile îi dau prezentului o speranţă de viitor, creionând în jocurile de oglinzi ale actualităţii harta evoluţiilor virtuale. Uneori, cu destulă forţă vizionară şi modelatoare, ele impun autori sau texte, grupuri literare sau, mă rog, cel puţin mode, care vor fi având şi ele un rol în procesele de fermentare a unei culturi.
Lucrare de o directitate asumată, aşa cum pot fi doar manifestele literare, antologia semnată de Ion Pop pritoceşte, filtrează experienţa de producere şi receptare a poeziei româneşti pe întinderea a trei pătrare de veac. Pare a fi o perioadă scurtă, cam cât o viaţă de om, la fel cum pare şi incomensurabilă, dacă avem în vedere generalizarea şi chiar electronizarea tiparului odată cu posibilitatea actuală a scriitorului de a edita aproape instantaneu, de la masa de scris.
Volens-nolens, antologia realizată de Domnul Profesor Ion Pop este una istorică, istorică pornind de la avantajul antologatorului de astăzi de a beneficia de ampla asistenţă a lucrărilor de specialitate, dar şi de a se informa cu ajutorul noilor tehnologii informaţionale asupra cărţilor sau a unor amănunte care altădată nu puteau fi obţinute decât prin studiu în biblioteci respectabile. Prin urmare, întâiul merit al antologiei Poezia românească după 1945 este acela de a fi foarte bine informată (dincolo de absenţele de texte şi autori, care vor tot fi discutate sau măcar... semnalate).
Este suficient să urmărim caligrafia selecţiei de autori şi texte şi se va observa că Ion Pop nu numai că a citit şi recitit alegând, dar şi că şi-a verificat opţiunile, oarecum oglindindu-le în inventarele celor mai cunoscute selecţii.
N-am să le numesc, ele fiind cunoscute publicului avizat. Astfel, lista Dlui Profesor Ion Pop derivă, pe de o parte, din contactul reluat cu memoria primei lecturi, în cazul volumului liminar al antologiei, cu progresia materialului liric- de-a lungul câtorva decenii, dar şi cu imaginea câştigată de autori în spaţiul receptării. Un gust echilibrat domină lucrarea, aş zice chiar un gust clasic, dacă n-ar fi programatic antidasice (în rebelitatea lor) atât de multe texte din această antologie a celor mai productive şi experimentale, totuşi, vârste ale poeziei noastre.
Parcursă volum cu volum, urmându-i, adică, organizarea cronologică, antologia arată, totuşi, că este concepută simfonic, autorul având grijă să surprindă, pe de o parte, varietatea temelor şi a căutărilor expresive ale fiecărei generaţii de creatori, iar pe de altă parte, să reunească într-un corpus unitar poezia din Ţară, poeţii din exil (Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Alexandru Lungu ş.a.), poezia din Basarabia şi Bucovina (peste 40 de nume), poeţi din Banatul sârbesc (precum Petre Cârdu sau Adam Puslojic), dar şi din alte ţări înnobilate artistic de poeţi de limba română: SUA, Suedia etc.
Ridicându-se la generoasa cifră de 272 de autori, ceea ce este o dovadă a forţei poeziei româneşti de după 1945, lucrarea nu e un paradis egalitarist, antologatorul sugerând importanţa autorilor prin numărul de pagini pe care li-l alocă, fie că stimulat, fie că intimidat de proporţiile şi limitele proiectului. După croşetele ultimei revizii (de ajustare la limitele proiectului editorial de 2104 p.), concepţia originară a antologiei suferi modificări importante, pierzând un mare număr de pagini.
Aşa sau altfel, cam 2/3 din totalul paginilor le ocupă autori cărora le revin între 34 şi 8 pagini. A treia parte este a autorilor prezenţi cu 9 şi mai multe pagini, Tudor Arghezi având cele mai multe - 24. în imediata lui apropiere este, foarte justificat, Emilian Galaicu-Păun, cu 19 pagini, depăşind cantitativ, dar nu numai, autori cu o cotaţie foarte bună la bursa liricii. Cu toate simetriile dintre capitolele (prezentare critică + poeme) rezervate fiecărui poet, efortul autorului de a cuprinde cât mai bine ansamblul liricii perioadei este absolut remarcabil, niciun antologator anterior neavând curajul de a plonja în oceanul unei asemenea diversităţi de nume, texte şi stiluri. Nimic din ceea ce a fost valoros din punct de vedere poetic nu pare a lipsi din antologie, chiar dacă anume la acest capitol s-ar putea discuta îndelung, opţiunea pentru cutare sau cutare versiune a frumosului artistic fiind nu numai firească, dar şi legitimă.
Întorcându-mă la campionii selecţiei realizate de Dl Ion Pop, Tudor Arghezi şi Emilian Galaicu- Păun, poziţia proeminentă a cărora în structura lucrării putea fi explicată mai amplu în substanţialul studiu introductiv al lucrării, găsesc aceste două propuneri ca fiind adânc polemice şi de bun augur, pentru Emilian Galaicu-Păun, mai ales, dar şi pentru poezia română din Basarabia, a căror recunoaştere abia aici, în această antologie, începe să se profileze cu suficientă claritate.
M-am mirat, bineînţeles, de câte-o convocare, preponderent sentimentală mai curând (ca cea a lui Valeriu Matei), dar şi de câte-o absenţă, ca cea a Margaretei Curtescu, bunăoară, una dintre cele mai îngrijite voci ale poeziei contemporane, dar aceste prezenţe-absenţe minime (de autori sau texte) nu fac decât să provoace şi mai mult curiozitatea cititorului de a examina ansamblul edificiului, care este copleşitor. Unde mai pui că nicio operă, conform poeziei Lecţia despre cub de Nichita Stănescu, nu funcţionează bine dacă nu are un colţ ciobit, marca lecturii subiective, cum este şi lectura subsemnatului.”
