Antecedente

Antecedente există. Pentru mine, dar știu sigur că pentru destui colegi de generație, o foarte bună inițiere în poezia contemporană a fost antologia publicată la Pontica de Marin Mincu începînd cu anul 1998, Poezia română actuală, care începea polemic dinspre prezent spre trecut. Am răscitit cele trei cărțoaie pînă le-am dezlipit (nici nu era greu). Tot atunci au apărut și florilegii semnate de Constantin Abăluță (două volume dedicate Poeziei române de după proletcultism, cu accent pe anii 1960-70) sau Laurențiu Ulici (de la origini, dar mai empirică, intitulată O mie și una de poezii românești). În 1993, ieșise o antologie a generației ’80, concepută de Alexandru Mușina, care se grăbea să clasicizeze niște poeți aflați încă în plin demaraj. Astfel de selecții sînt importante, pentru că fixează o imagine critică și au întotdeauna o ambiție de a propune o ierarhie. Sau, așa cum se întîmplă cu unele mai recente (Un secol de poezie românească scrisă de femei, ajunsă la al treilea volum, realizată de Alina Purcaru și Paula Erizanu), au intenția de a repara defazaje ale receptării, de a atrage atenția asupra unor zone mai puțin frecventate din tot felul de motive. În rest, avem destule asemenea instrumente de lucru, încă din anii 1960. De le cea dedicată poeziei medievale (realizată de Eugen Negrici, care a comis și una în care a „recuperat“ texte propagandistice din anii 1950) ori aceea despre „poezia naivă“ (autor: Gh. Perian), de la antologiile dedicate avangardismului (realizate de Sașa Pană, Marin Mincu ori Ion Pop însuși) la cele de grup din anii 1980-1990, prin care s-au lansat poeți importanți (Aer cu diamante, Cinci, Pauză de respirație, Ferestre89, Tablou de familie, oZone friendly ș.a.), la cele care au recuperat poezia scrisă în Basarabia (de la Portret de grup, realizat în 1995 de Eugen Lungu, la cea dedicată anilor 1960, a lui Andrei Țurcanu, ori la Caligrafiile șaptezeciste ale Luciei Țurcanu, pînă la recenta antologie, de la 1770 pînă în prezent, a lui Nicolae Leahu) ori la culegerile de „generație“ (pentru anii 1990: Manualul de literatură de la Editura Vinea & culegerea lui Răzvan Țupa & Adrian Ciubotaru, pentru anii 2000: Marin Mincu ori, recent, Anastasia Gavrilovici & Alexandru Cosmescu). Nici una însă (poate cu excepția celei a lui Mincu) nu are ambiția și anvergura acesteia realizate de Ion Pop.

Provocări estetice & inevitabile lecturi ideologice

Ion Pop începe cu poeții interbelici care și-au prelungit activitatea și după război (Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, dar și Aron Cotruș, G. Călinescu, Al. Philippide, Geo Bogza, Emil Botta ș.a.) și ajunge la douămiiști precum Radu Vancu, Ștefan Manasia, Elena Vlădăreanu ș.a. Îi ignoră pe versificatorii din anii 1950, care au marcat etapa realismului socialist. Nici Mincu nu-i includea. Ambii procedează astfel, desigur, din motive valorice. Dar dacă o antologie are ambiția de a pune la îndemînă un corpus de texte reprezentativ pentru ceea ce s-a întîmplat în spațiul literar în acel interval pe care Marin Preda îl numea „obsedantul deceniu“, ar trebui să ofere și mostre din autorii oficiali consacrați în plin stalinism (A. Toma, Dan Deșliu, de pildă). În comentariile biobibliografice, Ion Pop face adesea trimiterile necesare, atunci cînd este cazul (A.E. Baconsky, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu sau pentru destui dintre autorii de dincolo de Prut). Dar ispita de a păstra doar textele relevante estetic este prea mare. Antologiile se vor culegeri „best of“. Și nu e rău. Numai că, din acest punct de vedere, unele alegeri sînt mereu discutabile (mă voi referi la liste în numărul viitor).

Problema este că azi se citește nu numai estetic, ci și ideologic. Sau, ca să pun corect accentele, se citește în primul rînd ideologic și abia apoi estetic. Eu, unul, cred într-o receptare cît mai deschisă, care să recupereze toate aspectele, contextualizînd, dar neezitînd să pună și verdictul literar, valoric. O interogare ideologică a literaturii a devenit inevitabilă. Și nu e lipsită de interes. E chiar necesară. Cu o condiție: să nu confiște total mesajul. Să nu eticheteze, să nu reducă un autor, cu întreaga complexitate a operei sale, la cîteva texte conjuncturale sau la un moment de angajament politic regretabil. Să nu încurce lucrurile.

N-ar fi prima oară cînd o selecție asumată ar stîrni nervi. Slavă Domnului că mai avem (încă) de ales, nu mai există o unică ideologie, obligatorie, care să funcționeze ca dogmă. Nu pot să ignor însă că un antecedent există. Apărută în 1968 (an de maximă relaxare ideologică a regimului comunist) în celebra BPT, antologia Poezia română modernă de Nicolae Manolescu stîrnea ditamai scandalul, încheiat cu topirea tirajului, din pricina includerii în sumar a unor poeți de dreapta sau de-a dreptul legionari (Radu Gyr, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Nichifor Crainic). Cum să nu faci paralelismele de rigoare? Cum să nu-l compari pe atunci cu acum? Toți patru figurează și în antolgia lui Ion Pop: e de văzut dacă va urma un rechizitoriu ideologic similar cu cel de acum mai bine de 55 de ani (sper că nu). Ca să nu fug de subiect: nu văd o problemă în selectarea unor astfel de autori, cîtă vreme opera lor a avut rolul ei în peisajul literar. Ba chiar cred că epurarea lor din motive politice ar fi problematică. Dar nu cred nici într-o ignorare a contextului politic sau a plasării ideologice a scriitorilor. Poate că n-ar fi stricat ca, în notele biobibliografice, să se precizeze contribuția celor mai sus numiți în presa de extremă dreapta: faptul că Horia Stamatu a fost redactor la Bunavestire și a participat la rebeliunea legionară din 1941 nu e lipsit e importanță, după cum nu e nici că Ștefan Baciu a colaborat la Sfarmă Piatră și la alte publicații de extremă dreaptă. E tot la fel de relevant, precum datele colaboraționismului din crîncenii ani 1950 ai atîtor poeți cu puterea comunistă, cînd exterminarea „dușmanului de clasă“ era politică de stat. E bine să știm tot ce e de știut și despre A.E. Baconsky, și despre, să zicem, Nina Cassian, dar e obligatoriu să ne informăm despre Horia Stamatu ori despre Radu Gyr (în unele cercuri diabolizat fără nuanțe, în altele sanctificat la fel de obtuz). După ce documentăm asemenea aspecte biografice în sintezele care se adresează și nespecialiștilor, putem să-i citim liniștiți și estetic și cum mai vrem pe acești autori. Care nu au trăit, nici cei de dreapta, nici cei de stînga, într-o istorie a literaturii ierarhizată valoric, ci într-una politică plină de oroare, teroare, care a exterminat, cu motivații ideologice extremiste de ambele părți ale spectrului, mii și mii de oameni. Or, poezia acelei perioade este și ea un simptom nu numai cultural ori estetic, ci și ideologic și politic al respectivelor perioade. La fel cum, o știe Ion Pop mai bine decît orice alt specialist, este și poezia foștilor avangardiști, care devine de neînțeles dacă este valorificată într-o logică strict literară, fără o proiectare politică și ideologică mai largă.

De cele mai multe ori, e adevărat, criticul realizează aceste distincții, chiar dacă discret, în comentariile condensate dedicate fiecărui autor. M-am folosit de o simetrie de selecție pentru a propune cîteva teme de discuție. Pentru că discuția mi se pare obligatorie.

Contextualizări necesare

În studiul său introductiv, Ion Pop face o bună contextualizare, absolut necesară, pentru trecerea de la interbelic la comunism și o alta, la fel de necesară, pentru raportul cu ideologia oficială și cu politicul în Republica („Sovietică Socialistă“) Moldova. Antologia sa este, cred, principala sinteză care integrează literatura scrisă dincolo de Prut în cadrul celei naționale. Oricum, unul dintre cel mai importante fenomene care s-au petrecut după 1989 este contopirea celor două cîmpuri literare, distincte înainte de căderea URSS, prin instrumentarea lor politică diferită: către un naționalism care avea menirea de a conserva identitatea amenințată de sistemul imperial, pe de o parte; împotriva unui naționalism faraonic (cu destule apropieri de cel extremist din interbelic), care devenise politica ceaușismului în România. Fără astfel de proiecții, multe dintre caracteristicile tematice, dar și stilistice ale poeziei scrise dincolo de Prut ar deveni de neînțeles. La fel cum multe dintre codurile poeziei scrise în țară par tulburi fără o inițiere în specificul politic al perioadei (mai ales pentru tranziția de la realismul socialist la recuperarea esteticului, despre care am să scriu pe larg, în episodul următor).

Nu spun decît că a venit vremea să citim cu mult calm din cît mai multe unghiuri: și estetic (cred că de aici trebuie pornit, că acest aspect condiționează orice altă posibilă valorificare a textului; mai cred însă că nu este suficient), dar și ideologic, politic ș.a.m.d. Abia asta mi se pare incitant: că interpretarea își permite să includă toate perspectivele posibile. Ceea ce înainte de 1989 nu era posibil. Evident, nu-mi lecturile dogmatice, revanșarde, blocate într-un punct fix. Fie el ideologic, fie el încăpățînat estetic. Asta pentru că literatura, poezia cu atît mai mult, nu spune niciodată o simplă poveste despre lume, ci una codată printr-un discurs specific; dar nu spune nici exclusiv propria poveste, autonomă, indiferentă la spiritul epocii.

Iar importanța unor sinteze, a unor instrumente de lucru cum este antologia realizată de Ion Pop este dublă: pe de o parte, documentează o epocă literară, fac sesizabile schimbările de paradigmă, pe de alta, incită la replieri de receptare.

În finalul acestui prim episod al cronicii mele, ofer cîteva cifre, pentru a stîrni curiozitatea: e vorba despre 274 de nume, nu mai puțin de 45, din Basarabia; cu totul, 47 de poete. N-am mai numărat cîți exilați, cîți din fiecare generație etc. Fiecare să-și facă socotelile, să-și formuleze ipotezele. Cert este astfel de sondaje pot fi făcute cu diferite curiozități ori interese. De unde și multiplele posibile utilizări ale acestei ample antologii.