Ion Bogdan Lefter publică,în Viața Românească, ediția 11-12 2023 un comentariu critic asupra seriei Leonid Dimov, Scrieri, în curs de apariție la Editura Știința, (ediție în 2 vol., colecția Moștenire, realizată sub coordonarea lui Ion Bogdan Lefter: text stabilit, tabel cronologic, note și comentarii de Alexandru Dumitriu, Andreea Teliban și Ion Bogdan Lefter).

Pregătind, împreună cu colaboratorii mei Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban, o ediție de Scrieri ale lui Leonid Dimov, la invitația Editurii Știința din Chișinău, am adăugat la integrala cărților de poezie antume câteva poeme importante apărute în reviste, dar neincluse ulterior de către autor în culegerile pe care și le-a alcătuit, și o întregire postumă din 1988, la inițiativa de atunci a soției poetului, Marina Dimov. Primul volum al ediției e completat cu un set de proze scurte și două piesete de teatru, uitate și ele în colecțiile de presă de-acum o jumătate de secol. Un al doilea volum, masiv, cuprinde eseistica lui Dimov, articole, studii, alte însemnări, interviuri, răspunsuri la anchete scriitoricești. Promitem revelații!

Aici, în „avanpremieră” – capitolul din prefață despre poemele recuperate în volumul I din presa culturală.

Ediția de la Știința este actualmente sub tipar.

Mai întâi – secvențele Mărului Cunoștinței. Proiect de epopee din care autorul a dat la tipar în 1969-1970 o Invocație, un prim Prolog în trei părți, un Al treilea prolog și secvențele Idolii, Lybo și Rogalu. Ceva mai mult de 400 de versuri în total, deci nu chiar puțin, cât pentru o amplă desfășurare narativă, echivalentă cu a multora dintre marile poeme onirice dimoviene, dacă le lăsăm deoparte pe cele mai întinse, Turnul Babel, Mistrețul și pacea eternă și Tinerețe fără bătrânețe. Basm (după Petre Ispirescu și nu prea), totuși departe de dimensiunile unei epopei-epopei, fie și-ale uneia mai suple. Ce s-a hotărât poetul să publice în presa culturală sunt doar preliminariile, „pragurile” unei povești despre care n-avem habar, nu ne-a mai fost spusă.

Știm – în schimb – cât de important a fost proiectul pentru Dimov, care l-a menționat în perioada gestației și-a elaborării primelor secvențe, dar și mai târziu, confirmând peste ani că scria în continuare la epopee, dar în ritm mai lent. Avem – de asemenea – explicații prețioase în notele de subsol însoțitoare ale versurilor publicate.

Primele mențiuni preced apariția fragmentelor. Într-o anchetă jurnalistică din iulie 1969, sub titlul „Întreabă România literară”, într-o alternanță de întrebări și răspunsuri scurte, Leonid Dimov anunță două proiecte, între care…: „Scriu o epopee pe tema misterului șarpelui, vechiul subiect al mărului cunoașterii, tratat într-o viziune personală”[1].

La scurt timp, în august (același an), Dimov e invitat și de revista Contemporanul să dezvăluie, alături de alți câțiva autori, ce are în lucru pe „șantierul de creație”. Numește acolo nu doar două, ci patru proiecte, între care…: „Continui să lucrez la epopeea intitulată Mărul Cunoștinței”[2].

În noiembrie 1969, apoi în februarie și-n martie 1970 se tipăresc secvențele liminare.

Aproape un deceniu mai târziu, în octombrie 1979, tânărul poet Traian Ștef îl întreabă pe Dimov: „Există în literatura noastră, încă de la începuturile ei, o puternică tentație a epopeicului. Dumneavoastră ați mărturisit-o și altădată, dar cum doriți să vă structurați epopeea onirică?”. Răspunsul: „Am un cult, mărturisit, pentru Budai-Deleanu. Structura epopeii sale, subsolul mai ales, mi se pare aproape modernă. Epopeea mea, a cărei scriere, din pricina senescenței, devine din ce în ce mai greoaie, poartă titlul: Mărul Cunoștinței. Prologul a apărut în Viața Românească de acum câțiva ani. E vorba de o fizică, biologie, medicină, sociologie și chiar lingvistică (limbaj) onirice. În subsol, explicațiile parcurg serii întregi, de la simple cuvinte la poeme ori chiar romane. Acțiune temerară pentru care, dacă o voi duce la capăt, îi rog pe cititori să mă absolve”[3]. Modestia jucată de la final nu poate acoperi ideea de curaj, de „temeritate”: proiectul era urieșesc și prin aspirația către dimensiunile epopeice, și prin multidisciplinarismul așa-zicând „maximalist”: căci fizica și biologia numite de poet înseamnă natura lumii, medicina vizează corporalitatea umană, sociologia – existența comunitară, iar lingvistica/ limbajul – comunicarea noastră atât de sofisticată. Totul – transferat în cheie „onirică”. Și să mai remarcăm înalta apreciere – până la „cult” – nu pentru autorii clasici ai genului, ci pentru veselul Budai-Deleanu, fantezistul parodic care și-a stratificat textul, recurgând și la etajul infrapaginal, într-o structură calificată de Dimov drept „aproape modernă”. În legătură cu marginaliile în cauză, cum s-au mai văzut în istoria literaturii, de pildă, la noi, în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, și pe care „oniricul” le vedea dilatate până la „chiar romane”, am zice astăzi că presupun asumarea glosselor explicative și autoironice într-un manieră definitorie în mai mare măsură pentru postmodernismul autoreflexiv și, în ce privește construcția textuală, „tehnicist”.

Zis și făcut, măcar în porțiunea pe care avem șansa de-a o citi! Prima notă de subsol a Prologului declară că epopeea Mărul Cunoștinței „vrea să dovedească un principiu aleatoriu. Faptul că lumea este așa și nu altfel nu înseamnă că ea nu putea fi altfel și nu așa cum e. Alegerea demiurgică nu este altceva decât construirea unei axiomatici pe baza câtorva repere aleatorii. Se pot construi o infinitate de asemenea axiomatici, fapt care elimină, într-un fel, inexorabilul, logosul. Doar într-un fel însă, pentru că vom rămâne întotdeauna uluiți în fața legii”. Relativizare a percepției „normale”, euclidiene a lumii, și nu doar ca multiplicarea prin mărire sau reducere la scară, ca-n deschiderea Sărmanului Dionis eminescian, ci ca imaginare a „infinității de axiomatici” alternative la cea care ne-a fost dată prin „alegerea demiurgică”, limitată la capacitățile noastre aperceptive și cognitive din această versiune a noastră, a speciei umane. De unde decurg cel puțin două consecințe imediat vizibile: proiecția unei imagini mult mai complexe, infinit-complexe a lumii; și validarea ilimitatei derive „onirice”.

Invocația fixează foarte largi repere anatomo-fiziologice, botanico-geometrice și fonico-lingvistice, ajungând la o adresare către edificiile străvechi, martore degradate ale trecutului, ale istoriei, ale întregii povești, ele, „trepte putrede, ziduri roase/ Mirosind a mucigaiuri și oase”. Acumulările lor de experiență și înțelepciune le permit să vorbească „de singurătate,/ Despre continentele neexplorate”, adică despre „infinitatea de axiomatici”. Mesagerul, care, ca intermediar, devine posesorul tuturor adevărurilor, fiind chiar personajul-narator, „aedul” epopeii: „Și-acum să vi le spun pe toate”. Cu adaosul „că-n tot acest/ Interval, voi face doar un gest”. Care anume?! Nu ni se spune: „Vi l-aș da în vileag, gestul meu nesfârșit,/ Dar mai bine să-l ghiciți la sfârșit”. Să încercăm de pe-acum, mai ales că textul fragmentar nu ne va duce până la finiș? Să fie cumva chiar mușcătura mărului?! Sau vreo coregrafie de baghetă „onirică”, declanșatoare a simultaneismului infinit, a caruselului cu de toate, a carnavalului, revelatoare a marilor mistere ale cosmosului și-ale existenței?…

Urmează Prologul: invitație adresată nouă „la bal”, „la bâlciul cu trăsuri”, în spațiul cu multiple descrieri simultane și-n care se-amestecă și oameni, și lighioane, minerale, obiecte, figuri istorice din varii epoci, vietăți știute și imaginare și însăși Divinitatea: „Azi a sosit și Dumnezeu”. În sprijin – „marele Larousse”! Iar la subsol – explicații lexicale ori toponimice (pentru cerbul An-ke-lap, ținutul Bar-ka-los, genul poetic Aligata și clopotul Taligura), precum și rezumate narative lămuritoare. În secvența a III-a a Prologului apare și scena din jurul arborelui paradisiac titular: „să veniți cu toții/ Să vedeți iscarioții:/ Pe Adam și Eva-n Rai/ Șarpelui cântând din nai,/ Care șarpe-și cască dinții/ Chiar sub Mărul Cunoștinței”. Fructul, „mărul nost’/ Știe toate pe de rost,/ Numai că într-însul toate/ Altfel sunt direticate”. Stilistica baladesc-dimoviană, cu versuri relativ egale, rimate alăturat.

Urmează Al treilea prolog, plasat în Rai. (Nu știm în ce-ar fi constat Al doilea… – sau va fi avut loc o renumerotare, Invocația devenind Întâiul…?!). Tonul devine mai grațios-săltăreț, versurile se scurtează, rimele se-ncrucișează. Mică poveste: o fetiță, „lângă portiță”, vinde mere în plină iarnă trans-sezonieră, „Căci, din nemurire,/ În spațiul extern/ De după-mprejmuire,/ Viscolea etern/ Peste-ntreaga fire”. Iar merele… „merele, toate,/ Erau gata mușcate”. După „Acea iarnă eternă” vine totuși primăvara, „fetița rea” de la portiță continuă să muște merele, apoi dispare cu paner cu tot, însoțită de „acel păsăroi/ Ce spunea mistere”: al feminității nubile și-al păcatului, probabil…

Foarte probabil, secvențele cu idoli ar fi deschis spațiul narativ pentru ceea ce avea să urmeze. În deschiderea paradei, sub titlul general, Idolii, suntem îndemnați să ne apropiem de „rana mărului mușcat de Eva” străbătând „nebuloasa Gleva” născută din păcat, masă cosmică neobișnuită, cu parametri fizico-dinamici și sonori completamente ireali (adică altfel decât știm noi realitatea!). La intrare străjuiesc ei, „Idolii verzi, cu gâlci”. Dimov n-a publicat decât două asemenea portrete, al lui Lybo și-al lui Rogalu, aburdisto-poetice, iarăși „onirice” sau urmuziene și-n alte feluri, cu istorii abracadabrante și tot tacâmul. Din fericire, găsim lista completă într-o altă notă de subsol: „Idolii despre care e vorba n-au nimic de a face cu monștrii apocalipsei. Ei reprezintă – asemeni unei liste de abreviațiuni – oglindirea elementelor specifice de netă înrudire și distincție într-un fel de straniu nod echivalent unui tratat ad-hoc. Cum în acea lume elementară a cunoașterii nu există modalitatea indirectă reprezentată de sistematica didactică a teluricilor, este firesc ca datele vii, concrete, să trăiască într-o serie de ființe sinoptice. Ele sunt în număr de șapte: Lybo, Rogalu, Trapelo, Omilu, Crox, Cryps și Wayiù!”. Fantezism cu mult șarm dimovian chiar și aici, în explicațiile discursive, mult sporit în secvențele versificate, cu jongleriile de obiecte, ființe și spații, de cuvinte și rime în stilul casei.

Atât – din Mărul Cunoștinței. Nu puțin, cum spuneam. (Vezi și textul meu „Catastiful. Doamna Marina. Epopeea nescrisă”, apărut în Familia, în martie 1999, reluat în „5 poeți: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarță”[4]: reconstituire memorialistică și de „genetică textuală”, analiză a unora dintre fragmentele Mărului… publicate de Dimov.) Avem acum suficiente date pentru a presupune fără riscuri, printr-o operațiune – dacă se poate spune așa – de „paleontologie poetică”:

totul urma să se dezvolte cu pornire de la datele Genezei, după consumarea păcatului și după izgonirea din Paradis;

în centrul simbolic al epopeii – pomul și fructul cunoașterii;

personaje principale: Eva, femeia, dimpreună cu carnalitatea și cu simbolistica sexualității, posibil ca șansă de înțelegere a lumii, și șarpele, Diavolul, păcatul, dezmățul de – iarăși – obiecte, ființe, spații, cuvinte, rime;

în turbionară descriere-narațiune „onirică”, într-un câmp de „axiomatici infinite”, în conjuncțiile și-n interferențele fizicii, biologiei, medicinei, sociologiei, lingvisticii/ limbajului și-ale orice și oricui, în scenarizări dezlănțuit-imaginative;

ținta ultimă fiind explorarea realității în sfidarea oricăror limite i-am constata ori i-am postula, într-o Cunoaștere/ „Cunoștință” meta-fizică, de dincolo de realul perceptibil, și-n același timp metafizică în sens filozofic;

și – să nu uităm să adăugăm: – cu perfect-previzibile delicii poetice…

Codă la notațiile de mai sus:

„Mărul Cunoștinței” apare și-n alte poeme dimoviene, ceea ce confirmă importanța pe care autorul o dădea temei. Poate fi vorba despre o reluare a motivului, despre o „obsesie” sau chiar despre alte secvențe nemarcate ca făcând parte din proiectul epopeii.

În Decor, textul final din volumul Deschideri (1972), e descris un topos fără limite, căci „N-are margini livada de meri”, multiplicați „până la nesfârșit”, pomi identici, „acești meri la fel”, cu o excepție: „Doar că-ntre toţi aceşti meri la fel/ Este unul livid, ca de oţel,/ Cu frunze încremenite etern,/ Cu nume latinesc terminat în quern,/ Aţi ghicit desigur ori v-au spus părinţii/ Mai ştiutori: e mărul cunoştinţei”. În continuare – trama biblică: „Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă/ Între Adam şi Eva lui buimacă,/ Ştiţi ce se va întâmpla mai departe:/ Eva va face păcatul de moarte,/ Îl va lua de mână pe Adam/ Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam,/ Milenii de piatră tulbure de jad./ Şarpele va sfredeli pământul până-n iad,/ Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie/ Să nu intre nimeni în livada pustie/ Cu merii ei ordonaţi în şiruri precise,/ Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise,/ Cu, numai, mărul acela muşcat,/ Putrezind etern pe pământ roşcat”. Final cu un subtil paradox: spre deosebire de restul perfect al livezii, cu arborii cei identici, deci indistincți, fructul păcatului, decadent, în descompunere după ce-a fost mușcat, rămâne veșnic în poveste, în mit, în religia care-l recunoaște prin narațiunea sa fondatoare…

În poemul „Puncte cardinale” din Dialectica vârstelor (1977), în secvența ultimă, a IV-a, șarpele se-ntoarce, îmbătrânit, la locul faptei. Neîncrezător, necredincios, vrea să vadă cu ochii lui că Grădina Raiului chiar există. Găsește-n iarbă mărul mușcat, „mărul cunoștinții”, care „Mustește încă” a ispită perpetuă. Așa încât „bătrânul șarpe” rămâne acolo, în așteptarea eternă a păcatelor omenești: „Avea, gonite clar, în irizare/ Prin solzii vineţi, gânduri de pierzare/ Bătrânul şarpe revenit etern/ Să vază locul crimei, în Eden./ Fusese ros, în Iad, de-o bănuială/ Că totul a fost doar o vorbă goală:/ Arhanghelii, Grădina, Dumnezeu,/ Degeaba s-au mâniat atât de rău!/ Or, iată-n iarbă mărul cunoştinţii,/ Păstrând din umbra Evei numai dinţii,/ Musteşte încă, vag, din muşcătură:/ Ispită tristă pentru altă gură.// Şi-atunci s-a răsucit la loc, pe trunchi,/ Bătrânul şarpe numai somn şi junghi,/ O mai fi stând şi-acum încolăcit,/ Visând, chiar lângă măr, la nesfârşit”…

Poemul „Revelație” din antologia Texte (1980): „Am fost. Am așteptat. Acum/ Par literele purtătoare/ De zâmbete și de parfum/ Adus – Adio! – din Tartare.// Da! Presimțirile roiesc/ Sub Pomul Cunoștinței. Cracă/ De purpuriu mărgean regesc/ Adună zumzete și joacă.// Fii brav! Va detuna din unghi/ Un logos palid, fără veste./ Îndoaie capul. În genunchi!/ Cum cresc cenuși de abur peste…” – cu enunțuri scurte, sacadate, în cadență de final de poveste. Oare și de epopee?!…

Și: un Urgoragal în Turnul Babel și alte și alte ocurențe de vietăți fabuloase/ monstruoase/ simili-mitice etc. etc. etc…

Poemul „Marinei, în jocul unei amintiri” își are locul în selecția restrânsă de versuri recuperate în ediția de față din periodice grație semnificației sale simbolice intense. Textul încheie interviul acordat în 1979 lui Traian Ștef, care formulase următoarea întrebare-constatare: „Soției dumneavoastră îi dedicați o bună parte din poeme…”. Răspunsul lui Leonid Dimov:
„…Marinei nu-i dedic o bună parte din poeme. Ea este conlocutorul meu – în acea odaie misterioasă care se cheamă poezie. Întreaga mea încercare poetică i se datorește aproape la propriu dacă ne dăm seama că n-avem de ce să aruncăm o minge când nu e altcineva care s-o prindă și să ne-o arunce înapoi. Până la urmă nu mai știi a cui e mingea”[5]. Cei doi se căsătoriseră în 1959, într-o perioadă în care probabil că poetul nu ajunsese încă la formula sa integral-„dimoviană”. Așa cum au fost descriși și de prieteni și apropiați, așa cum i-am cunoscut și eu, cei doi formau un „cuplu perfect”, „ideal”. El i-a dedicat ei poeme și-o carte și s-a referit la ea fără să se ascundă, însă cu o reținere decentă, sugerând că între ei există un indescriptibil mister al înțelegerii totale. După ce el s-a stins, ea s-a îngrijit, de asemenea cu mare discreție, de opera lui: a oferit spre publicare Rondelurile pentru Irina care nu văzuseră lumina tiparului antum și, când s-a putut, după căderea regimului comunist, a alcătuit prima antologie cuprinzătoare a operei, în două volume, Carte de vise (1991) și Baia (1995).

Într-un articol din 1973-1974, Dimov făcuse o aluzie la Marina și la Ileana, fiica ei, adoptată și de el. După amintiri și mărturisiri despre importanța pe care o dădea viselor, se justifică pentru absența vieții personale din confesiunile sale: „Dacă aceste fragmente nu ivesc decît momentele esențiale ale existenței mele ca literat și nu privesc viața mea intimă e din respect suprem pentru cititor și pentru perechea de suflete ce-mi sunt apropiate”[6].

În culegerea de debut, Versuri (1966), apare o „Cină cu Marina”.

În secvența a III-a a poemului „Decompoziții”, la finalul Cărții de vise (1969), și în „Pasărea”, din Veșnica reîntoarcere (1982), Dimov compune acrostihuri: „MARINA”.

Culegerea Dialectica vârstelor (1977) îi este tot ei dedicată.

Ca și „Invocația” din deschiderea Tinereței fără bătrânețe (1978).

Îi cunoșteam din copilăria mea, însă – firește – fără să am cum să-mi dau seama despre ce e cu adevărat vorba. Mai târziu, către senectutea lor, când i-am frecventat și ne-am apropiat, m-a frapat, pe lângă înțelegerea dintre ei, seninătatea tăcută a relației, foarte specială. Vor fi discutat mult când erau singuri, însă în prezența altora n-aveau nevoie decât de foarte puține cuvinte sau doar de priviri și clipiri pentru a comunica, pentru confirmări și armonizări. O raritate impresionantă…

În 1979, când include în interviul acordat lui Traian Ștef poemul
„Marinei, în jocul unei amintiri”, Dimov nu avea decât 53 de ani, aproape 54. Șubrezit de boli, retras din lumea literară, slăbise, era adus de spate, mergea cu pași mici și șovăitori. Se simțea bătrân. Îi scrie că e toamnă, anotimp al stingerii. O îndeamnă să deschidă „lucarna spre firmament”, spre – adică – ceruri. Să uite relele și să țină minte îmbrățișarea lor „cuminte/ Într-asfințit ca-ntr-un altar”, în eternă cununie simbolică. În strofa a treia, ultima, se întrevede sfârșitul. Vor rămâne împreună în vis, în reveria „onirică”, în poezia care-i va „rosti” ea pe ei: „Porțile faptelor s-au cam închis/ Lumea se-ntoarce, trist, înapoi./ Nu va rămâne decât un vis/ Rostind un zâmbet în amândoi”.

Minunată și metafora aruncării mingii obligatoriu către cineva, altfel n-ar avea sens, încât „Până la urmă nu mai știi a cui e mingea”…

Un portret – în textul meu „Catastiful. Doamna Marina. Epopeea nescrisă”[7].

„Pasărea de argint – povestire –” e un excepțional poem compact, finisat, publicat în Viaţa Românească (nr. 4/ 1984; referința completă – în Notele… finale ale acestui volum), la doi ani după Veșnica reîntoarcere, care avea să se dovedească ultima culegere de versuri publicată de Leonid Dimov. N-ar fi avut cum să rămână „uitat în paginile revistei” dacă poetul și-ar mai fi alcătuit la un moment dat o carte. Se cuvine comentat ca prelungire a operei antume. Cu altă ocazie. De menționat aici că textul versifică, într-o dezvoltare mai amplă, cu multe detalii noi, proza „Cavalcada”[8].

Și de așezat alături de celelalte capodopere dimoviene.

Foarte speciale, din nou din perspectivă privată, însă superb „sublimată” poetic, sunt Rondelurile pentru Irina, ultimul ciclu de poeme scrise de Leonid Dimov. Primele trei, oferite de poet colegilor de la România literară (fusese redactor acolo, însă se pensionase cu mulți ani înainte pe motiv de boală), sunt publicate în ultima sa vară, în iulie 1987[9]. Celelalte patru, transmise de Marina, vor apărea postum, în primăvara următoare, în aprilie 1988[10]. I-au fost dedicate nepoatei sale Irina Moise, fiica Ilenei Pîcă-Dimov-Moise, pe care a iubit-o aproape mistic[11]…

Textele, setul de șapte Rondeluri pentru Irina – de analizat tot ca prelungire a operei antume, asemenea „Păsării de argint”.

[1] În România literară, anul II, nr. 28 (40), joi 10 iulie 1969, p. 17.

[2] În Contemporanul, nr. 33 (1190), vineri 15 august 1969, p. 7; titlul anchetei: chiar Șantier de creație.

[3] Interviul acordat lui Traian Ștef, loc. cit.

[4] „Catastiful. Doamna Marina. Epopeea nescrisă”, în Familia, Anul 35 (135), Nr. 3 (401), martie 1999, p. 95-100, reluat în 5 poeți: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarță, Ed. cit., p. 77-85.

[5] Interviul citat, loc. cit.

[6] „Leit-motive”, în Almanah Flacăra 1974, p. 258-259.

[7] Art. Cit., Loc. cit. (în revistă și în volum).

[8] În Astra, anul IV, nr. 4 (35), aprilie 1969, p. 9, 18.

[9] În România literară, anul XX, nr. 29, joi 16 iulie 1987, p. 6.

[10] În România literară, anul XXI, nr. 15, joi 7 aprilie 1988, p. 6.

[11] Pentru înțelegerea situației – un pasaj reluat din textul meu „Fişe, reflecţii, mărturii”, din secvența „Dimov, Doamna Marina, Ileana, Irina”, în Apostrof, anul XXVIII, nr. 2 (321), februarie 2017:

După ce Ileana s-a măritat şi a născut-o pe Irina, Dimov a devenit un bunic fascinat de minunea micii fiinţe ivite pe lume şi a şi scris mai multe Rondeluri pentru Irina. Mircea Cărtărescu a povestit şi el, într-un text sau două, apoi la Cafeneaua critică, despre silueta lui Dimov împingând „landoul” în care dormea sau gângurea nepoata lui. Şi tot acolo, la Cafeneaua mea critică, într-o seară de evocare a marelui oniric, Nicolae Prelipceanu a descris şi el o scenă, o imagine, o fotogramă cu Dimov, într-o zi oarecare: aşezat pe „ciuperca” de tablă cu funcţie utilitară (guri de răsuflare sau ce-or fi fost „ciupercile” cu pricina, „plantate” la tot pasul pe străzi?; oare mai există sau, în alte vremuri tehnologice, au dispărut?!…), în aşteptarea Irinei, care urma să iasă de la grădiniţă. „Fotogramele” se leagă ca-ntr-o succesiune de „diapozitive” sau ca-ntr-un „film” cu bunicul Dimov, îmbătrânit, cu barba lui mare şi căruntă, întors în sine, în tăcerea în care se cufundase de la o vreme, şi căzut într-un soi de adoraţie faţă de Irina, faţă de miracolul inexplicabil al vieţii…