Într-un Dialog cu îngerul, consemnat pe 4 aprilie 1997 (la „ora 2 dimineața”), poetul ascultă o predică ce trancede artele poetice: „– Ai lăsat naşterea ta să fie trecut –/ mi-a spus îngerul./ Trebuia să te naşti/ mereu/ Trebuia să te naşti din nou în fiecare/ dimineață./ Trebuia să mori de multe ori/ într-o singură zi/ ca să poţi învia o singură dată”. La sfârșitul lunii mai al aceluiași an autorul murea, ca să poată să învie. Dacă locul nașterii contează, atunci putem spune că Basarabia a dat literaturii române (postbelice) câteva nume grele: Leonid Dimov, Anatol Baconsky, Emil Brumaru, Gheorghe Grigurcu, Cezar Baltag... Poetul care încheie această listă amintea baștina într-un emoționant poem Pervazul ferestrei (scris și el în 1997), care începe cu o evocare: „Stau de mai mult de о jumătate de secol/ Pe pervazul ferestrei casei de la Mălinești/, și privesc trecerea oilor în amurgul sângeriu/ sau în zorii unei hemoragii aproape neștiute/ care nu se mai termină/ [...], încheindu-se cu o imagine dramatică și atât de poetică: „Iată, trec turmele copilăriei mele/ şi nu se mai opresc/ potop de oi şi de miei şi de berbeci/ şi sângele meu se scurge şi se tot scurge nesfârşit/ şi ajunge la cer”.

Cezar Baltag are un diapazon liric foarte vast. Impresionează (vorbesc de percepția mea, care sper să nu fie singulară) atât barbienele/ arghezienele: „Umblă mai iute,/ sfinte Leandre,/ me pala tute,/ tu pala mande.// Sus pe coline,/ frate Oricine,/ eu după tine,/ tu după mine.// Ţine-mă, pământ cu iarbă,/ că vrea umbra să mă soarbă, / aici foc, aici soroc, / nu mă pot opri deloc.// Of, margine, Margine./ cu buzele agere”; cât și imaginarul poetic oniric, precum: „Eu sunt un câmp înzăpezit/ care galopează/ un câmp alb aleargă pe un câmp alb”; dar și existențial dramaticele: „La tronul palidei Hecate/ rog câinii lumii de noroi/ să-mi smulgă văzul din orbite/ să nu mai pot privi-înapoi”; deși critica își va opri privirea, mai ales, asupra poeziei cerebrale, uneori sentențioase, gen: „cine arde pe rug nu mai suferă de frig”. Oricum (și oricare ar fi paradigmele pe care le urmează), poetul știe să-și construiască discursul, să-și gestioneze sigur resursele. El cunoaște – esențial – secretul că există o diferență între cercul abstract și roata funcțională: „Osia știe ceea ce roata nici nu bănuiește”

O primă explicație a diversității ar fi parcursul liric sinusoidal, exponențial pentru această generație neomodernistă (incluzând, deci, și recuperarea modernismului interbelic), absolut distinctă în peisajul literar românesc (Baltag a debutat în același an, 1960, împerună cu Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei, fiind cel mai tânăr dintre ei). Nu a fost răsfățat de soartă, cum se pare, dimpotrivă, fiul unui preot basarabean refugiat în Regat a fost privit cu suspiciune înainte de orice angajare în serviciu sau în proiecte poetice și editoriale. Îmi amintesc că citisem o prezentare într-o antologie omagială (se pare, dedicată semicentenarului partidului comunist român) și, acolo unde fiecare își avea indicată baștina, Baltag era notat ca născut „la Mălinești”. Cum ai fi spus: „ la Milano”. Or, dacă s-ar fi indicat și județul (Hotin), ar fi trebuit să se adauge: Basarabia. Apropo, evitând cu pudoare comunistă denumirea ținutului abandonat sovieticilor (și deci proscris), Gheorghe Grigurcu este înscris ca născut la Oradea, iar în cazul lui Leonid Dimov sau Anatol Baconsky locul nașterii nici măcar nu este numit, de parcă ar fi venit pe Marte.

Un detaliu important în biografia lui Cezar Baltag este întâlnirea, la Chicago (poetul a avut șansa unei stagieri la Universitatea din Iowa, SUA), cu Mircea Eliade, care i-a marcat, inclusiv, poezia (dincolo de faptul că Baltag a tradus în română Istoria credințelor și ideilor religioase). Dar încă până la acea întâlnire, care îl va face să persevereze în structurile de adâncime ale discursului poetic, Eugen Simion remarca, odată cu apariția volumul Răsfrângeri, o poziționare distinctă a lui Cezar Baltag în contextul șaizecist, cu un accent vizibil pe poezia cerebrală: „Poet de factură intelectuală, solemn şi grav, Cezar Baltag cunoaşte în versurile noi o experienţă ce-1 diferenţiază in cadrele generaţiei sale, reprezentată de lirici vizionari, imagişti impetuosi, pentru care arta, înainte de a fi autoexprimare, e un joc cu forţele materiei verbale. Autorul Răsfrîngerifor cultivă prea puţin „pozele” generaţiei şi chiar stilul său tinde să se singularizeze: scrie relativ puţin, concentrat, potrivind bine curgerea versului şi bătaia rimei, evită poemul despletit, galopant, din convingerea că poezia trebuie să exprime, cu solemnitatea marilor ritualuri, o idee.”

Volumul recent editat la Chișinău* adună cam toată poezia (cu excepția celei de debut, conjuncturale și ocazionale), precum și o parte dintre eseurile poetului. O recuperare mai mult decât necesară în peisajul liric românesc, reamintind de existența unuia dintre autorii consacrați ai generației neomodernismului românesc postbelic. Selecția făcută de Mihai Papuc (dar care ține cont și de trierile făcute cu varii ocazii de poetul însuși) pornește de la volumul Răsfrângeri, pe care îl luase ca reper și E. Simion. Bogdan Crețu, prefațatorul ediției, fără să nege importanța acestui volum, pariază pe următorul: „Odată cu Odihnă în țipăt (1969), poezia lui Cezar Baltag se rafinează, devine mai sigură și mai constantă, păstrează aceeași temperatură de-a lungul întregului volum și mai ales cultivă o virtuozitate neforțată. Discret, eul se retrage în gesticulație, iar gesticulația devine ritualică și adâncește dilema ontologică a celui care, treptat, își asumă fragilitatea ca o condiție definitorie. Ritualizarea poeziei este o strategie de estompare a tragicului, pentru că moartea devine tema grea a poeziei”.

Încă și mai târziu, Ion Negoițescu va insista (după cum ne spune Bogdan Crețu) că abia odată cu volumul Șah orb poetul își găsește vocea inconfundabilă. „Rafinatul Nego, zice B. Crețu, găsește aici urmele unei poetici care-i este familiară, ce stă sub semnul eliberării (provizorii, de etapă) de modelul lui Ion Barbu și, crede el, de apropiere de «meditația sensibilă blagiană»”. Mult mai comentat este volumul Madona din dud, valențele poetice ale acestei poezii de factură barbiană solicitând inevitabil, aș zice, opinia exegeților, de la N. Manolescu („„Nota proprie, la Cezar Baltag, constă în folosirea tuturor acestor tehnici într-un registru de pură virtuozitate”) la Ion Pop: „Lumea e văzută ca spectacol, și comic-carnavalesc, și tragic, refăcut, cumva sub semnul magiei cuvintelor, cu mirabile avânturi vizionare și cu tot atâtea dereglări absurde, grotești, hilare.”

Dar abia urmează „multiplicările realului” (B. Crețu) din Unicorn în oglindă, despre care prefațatorul antologiei de la Știința spune că „poezia revine la solemnitate și conține, într-un dozaj prea mare, care duce la artificialitate, o serie de simboluri care trimit la ideea de multiplicare a contingentului.Aproape că nu există text în care să nu se instaureze o fantă către un dincolo, prin intermediul unor ocurențe precum ușa, pragul, bifurcarea, ecoul, oglinda, gemenii. Un vers ar putea fi pus ca motto ale acestei poetici: «Oglinda a despicat lumea».”

Vin, apoi, dramele umane, deasupra tuturor poemelor și poeticilor. Trecerea în lumea umbrelor a soției sale, poeta Ioana Bantaș, îi provoacă dureri și stări disperate, dar generează și un model de poezie t(h)anatică, unică în felul ei. După Euridice și umbra, tulburătorul volum în care dramatismul (tragismul!) vieții intră direct, necontrafăcut, nefardat, pe spațiul poetic, urmează ceea ce Bogdan Crețu a numit în studiul său „Despărțirea de poezie”: Chemarea numelui, cel din urmă volum al autorului, este cartea de după ce totul s-a întâmplat: nimic nu mai e de trăit, nimic nu mai e de sperat, de recuperat. Nimic la orizont, totul în urmă. Tocmai de aceea, scrisul a devenit inutil („Alb indescifrabil, nevăzute/ unduiri de cuvinte”), iar viața însăși pare o tragere de timp, o amânare inutilă a morții, care pare revigorantă oferind fie și o palidă ocazie de regăsire a celei iubite: Spun clipei mele să mai aibă răbdare în metafora de carne și sânge a vieții. Moartea e singura promisiune, pentru că e a răpit ceea ce făcea posibile și poezia, și speranța. [...] Poemul a devenit o cale de a accede „dincolo de cornișa lumii”, e semnul nerăbdării de a ieși din această lume, în care cântecul nu mai poate realiza nimic semnificativ. (...) Opera lui Cezar Baltag se încheie exemplar. E o lecție de demnitate umană supravegheată poetic”.

Finalul dramatic al parcursului poetic nu mai solicită de la autorul studiului lungi sinteze, ci doar o constatare scurtă, ca un îndemn la lectură: „Intrat în uitare, Cezar Baltag este un poet important, complex, cu multiple posibilități, cu apetit pentru experiment, permanent în căutare de sine, fără de care peisajul liricii române de după al Doilea Război Mondial e de neconceput”. Cartea e un frumos omagiu adus poetului născut la Mălinești. Dar cartea e și un dar cititorului dornic de poezie autentică, atât de necesară într-un veac al aproximațiilor lirice.

* Cezar Baltag, Scrieri, Poezie. Eseistică. Studiu introductiv de Bogdan Crețu, ediție îngrijită de Mihai Papuc, colecția „Moștenire”, Știința, 2023, 424 pagini

Recenzie semnată de Mircea V. Ciobanu, pentru Revista Scriptor