(+373 22) 73-96-16
Cărţile Ştiinţa în presa scrisă 25.02.2019

Mircea V. Ciobanu despre volumul „Vasile Coroban, Studii. Articole. Eseuri” (Editura Ştiinţa, 2018). Articol publicat în revista literară „Viața Românească”, ediția 1-2/2019.


http://www.viataromaneasca.eu/revista/2019/02/exceptia-necesara-sau-lectiile-publice-ale-lui-vasile-coroban/?fbclid=IwAR0p-DCgO2JifXasWqD-SFtBxlBU4ExdYSHtJN7jNnWa1YsNPgSjQj2VDL0


EXCEPȚIA NECESARĂ SAU LECȚIILE PUBLICE ALE LUI VASILE COROBAN


În totalitarism nu pot să existe sisteme interioare funcţionale, ci doar excepţii particulare, individualităţi, care pot să creeze mici oaze de libertate. Regimurile totalitare (care văd în orice excepţie de la „normă” un atentat la stabilitatea sistemului) nu nasc personalităţi, dar le pot pune în evidenţă. Pe fundalul gri al uniformizării lipsite de culoare, o personalitate e o protuberanţă deviantă, profilându-se în cunoscuta tehnică a basoreliefului. Paradoxal, dar tocmai aceste excepţii aduc, apoi, în timp, faimă sistemului.

Parafrazându-l pe un poet-disident rus, am putea spune că Vasile Coroban, criticul român care a trăit în Basarabia între anii 1910 – 1984, nu a avut divergenţe ideologice cu sistemul (ideologia, partinică şi de stat, nu l-a interesat). El a avut divergenţe estetice… cu produsele sistemului. A fost unul dintre rarii critici exigenţi și intransigenţi, necruţător cu impostura; a fost un cărturar printre cohortele de semidocţi ai literaturii proletare; a fost consecvent și principial atunci când modelul recunoscut era conformismul şi cameleonismul. Absolvent, în interbelic, al Liceului „Ion Creangă” de la Bălţi (care a propulsat în lumea mare personalităţi precum Eugeniu Coşeriu sau Nicolae Botnariuc), iar apoi studiind matematica la Universitatea din Cernăuţi şi dreptul la Iaşi, Coroban era numai bun pentru calcule exacte şi pentru rolul de „justiţiar într-o lume a arbitrarului”, precum avea să-l definească Andrei Ţurcanu.

A contribuit mult la recuperarea clasicilor literaturii române, liantul care a salvat cultura română din Basarabia de „transnistrizare” (fenomenul acesta, în fapt, trebuia să lichideze, în opinia arhitecţilor „moldovenismului”, consecinţele faste ale interbelicului românesc basarabean, altfel spus, să reîntoarcă Basarabia la starea de până la 1918). În aceşti ani ai obscurantismului militant Coroban prefaţează şi editează (în Basarabia, în „obsedantul deceniu”!) operele alese ale lui Alecsandri, scrie un studiu despre Alecu Russo (şi un altul despre Neculce) şi editează (la Chişinău, în 1956!) Cântarea României.

Ştabii regimului comunist nu l-au înghiţit tocmai pentru că submina autoritatea slujitorilor fideli ai sistemului. În rest, se crea impresia că omul pur şi simplu îşi făcea de lucru. Clasicii literaturii române şi scriitori făcând parte din „literatura sovietică moldovenească”, dar şi clasici ai literaturii universale, toţi erau apreciaţi după paradigmele generale ale esteticii, ale teoriei literaturii, fără concesii „locale”.

Ediţia îngrijită de neobositul cercetător Mihai Papuc prezintă cititorului o selecţie din cele mai relevante studii, articole și eseuri ale criticului și istoricului literar. Câteva se referă la scriitorii noștri, preclasici și clasici: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Ion Creangă ș.a. sau la autori din literatura universală (Dante, Rabelais, Shakespeare, Jean-Jacques Rousseau, Dostoievski, Mérimée ș.a.). Dar criticul a fost permanent preocupat de problemele de istorie și teorie literară (Originile romanului modern, Autenticul și ficţiunea artistică, Note despre comic, Originile nuvelei ș.a.).

Explicabil, nu au intrat în carte textele despre „literatura sovietică moldovenească”. Am putea să găsim această explicaţie la Eugen Lungu, într-un text despre Coroban: „Aceasta e nefericirea criticilor – de a muri odată cu literatura în care au trăit. Iar literatura noastră de ieri e mai îmbătrânită decât cea medievală”. Coroban a supravieţuit… graţie literaturii „medievale” (dar şi romantice, şi realiste) universale, în care emigra, periodic, spre salvare.

Nu a admis concesii făcute „alor noştri” (motivând cumva cu „tinereţea” noastră pe piaţa culturală), de vreme ce există paradigme universal recunoscute. Evadează, cum ziceam, intermitent în lumea literaturii universale, pentru a nu se sufoca în mărăcinii grafomanilor autohtoni. Insista să urmăm modelele universale, nu pe cele locale (nici pe cele sovietice), iar din literatura rusă – mult mai la îndemână decât altele în vremea URSS – el analizează şi citează personalităţile exemplare, recunoscute și încadrate în paradigma estetică mondială: Gogol, Dostoievski sau Bahtin, dintre teoreticieni.

Ex ipso fonte bibere! O altă formulă nu este capabilă să comunice mai fidel specificul, temperamentul, raţiunea criticii profesate de Vasile Coroban!” – scrie Mihai Cimpoi în prefaţa cărţii, continuând: „Pentru el istoria scrisului literar se constituie din corespondenţe și similitudini…” Dar expresia latină merita invocată, în cazul lui Coroban, şi altfel: el este cel care a preferat să apeleze (într-o eră când marile adevăruri ale gândirii mondiale erau trecute prin filtrul interpretărilor „clasicilor marxism-leninismului”) la sursele prime şi, în acest sens, să pună sub semnul întrebării texte şi teorii construite pe repere teoretice secunde, sau chiar „din auzite”. Citim în demersul său critic şi culturalizator (e de remarcat, poate în primul rând, această funcţie culturalizatoare pe care a avut-o cărturarul, înaintea mesajului critic) un îndemn de a ne raporta la adevărurile estetice valabile în universalitate, nu la „temeliile” improvizate, de conjunctură, ale esteticii proletcultiste (şi derivatelor ei locale). Având acces la literatura universală (criticul cunoştea câteva limbi de circulaţie), inclusiv la teoriile în vogă, dar şi la cea română, bineînţeles (în anii proletcultismului impermeabil şi al „moldovenismului” sovietic, opac, se încăpăţîna să ţină la Universitatea din Chişinău un „curs special” de literatură română).

Concesivi cu afirmaţiile care nu ni se mai par originale (deşi poate că le-am aflat chiar de la cei care le-au învăţat de la Coroban), revenirea la textele lui (da, Ex ipso fonte) ne permite si o revizitare a literaturii noastre: „Marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce scriu letopiseţele lor din imbold propriu, din dorinţa imperioasă, născută de suflul veacului lor, de a afla şi de a determina cauzele «neaşezării» ţării lor…” Poţi, aşadar, să-i ştergi pe cronicari de pe lista esteţilor (deşi, din pasa lui Coroban, Neculce era studiat la Universitatea din Chişinău în special pe secvenţele lui „artistice”), dar mult mai important e să constaţi că, odată cu ei, apare şi la noi această meserie a scrisului… de dragul scrisului. În acest siaj, lirica intimă, uşor desuetă, a boierilor noştri galanţi şi sentimentali ne apare doar ca o altă ipostază a aceleiaşi îndeletniciri. Fără vreun scop major, patriotic, etic ori social!

Textele sale – ţinând cont de obscurantismul evului în care au fost scrise şi publicate iniţial – pot fi considerate un fel de lecţii de lichidare a analfabetismului estetic. Impresia care se creează acum, la relectura unor texte, scrise în timpuri diferite, dar puse alături de îngrijitorul ediţiei, este (îţi dai seama, absolut evident, de această viziune integratoare a criticului): formal delimitând scrierile în cele despre literatura universala versus cea moldovenească/ română (plus câteva eseuri teoretice), el de fapt a scris permanent despre un singur fenomen: literatura. În era sociologismului vulgar, culturalizarea asta estetică era un act sfidător. Cărturar absolut și profesor absolut, el încerca să trezească un simţ al literaturii, un apetit pentru literatură şi o conştiinţă literară într-un organism atrofiat de surogatele gastronomice proletcultiste.

Realităţile literare sunt dintr-un univers ecumenic, comun, fără distincţie (alta decât convenţională): „Creația orală artistică a fiecărui popor conține, probabil, în germene un Don Quijote. În folclorul moldovenesc, și în general în folclorul de pe întreg teritoriul daco-romanic, circulă snoavele despre Păcală și Tândală care conțin, aproape ca și în Don Quijote, două modalități de a vedea realitatea pământească: una practică şi alta oarecum detaşată, idealistă”. Într-un alt loc, evenimente şi caractere fixate în romanul popular chinez sunt prezentate ca fiind surprinse de Nicolae Milescu Spătarul în realităţile Chinei din secolul al XVII-lea, atunci când cărturarul român, sol al împăratului rus, poposeşte în acest imperiu oriental.

Unitatea naţională românească se deduce simplu din secvenţa de mai jos: „Primul care încearcă să scrie o epopee eroicomică, având personaje principale pe Tândală și Păcală, este munteanul Eliade Rădulescu, dar scrierea lui rămâne numai în stadiul de intenție. Motive din aceste snoave se întâlnesc în vestita poemă eroicomică Ţiganiada (1800–1812) a transilvăneanului I. Budai-Deleanu; ele introduc în ţesutul scrierii un climat burlesc. Următoarea încercare îi aparţine lui Petre Dulfu, care scrie Păcală (1894). Toate aceste scrieri sunt în versuri, iar versul de acum elimină descrierea detaliată realistă. Ca model, acești scriitori aveau de obicei poemele eroicomice din literaturile europene, iar nu geniala scriere a lui Cervantes. O apropiere realistă de motivele snoavelor despre Păcală și Tândală încearcă romancierul Liviu Rebreanu, care intenţionează să scrie «o epopee a vieţii româneşti» într-un sens cum e, de exemplu, Don Quijote sau Suflete moarte”.

Mi-am amintit, în acest context explicativ şi edificator, de o apreciere pe care o făcuse George Coşbuc în legătură cu apariţia la Bucureşti, în 1895, a unei culegeri de folclor din Basarabia, adunat de Gheorghe V. Madan: „Multe dintre poeziile basarabene sunt tocmai pe tocmai, aşa cum le ştiam eu de mic copil de-acasă, din nordul Ardealului şi cum le-am citit şi în Banat şi în Crişana etc. Explicarea acestui fapt e un lucru aşa de mângâietor şi însufleţitor în ce priveşte cestiunea unităţii de limbă şi de sentimente la toţi românii”.

Subiecte de teorie literară şi de influenţe literare se înşiruie, neforţat si fără complexe provinciale, pe un spaţiu estetic ecumenic, al unei literaturi fără frontiere: „Marele scriitor englez Swift avea o vorbă de spirit: «Viaţa este o comedie pentru cel care gândește și o tragedie pentru cel care simte». În Alexandru Lăpuşneanul, deoarece se evită notele distonante, atât gândul, cât şi sentimentul, atât tragedia, cât şi comedia se află în perfect echilibru. Negruzzi a privit viaţa ca un spectacol. O dovedesc proverbele expuse cu atâta vervă în Tândală şi Păcală, cât şi în Istoria unei plăcinte, care are trăsături comune cu proza picarescă spaniolă şi carnavalul oriental. În germene, Istoria unei plăcinte e o nuvelă care are la temelie o anecdotă, o tacla cu mare semnificaţie socială. Vâna picarescă a prozei negruzziene e exploatată astăzi de romancierul român Eugen Barbu în romanele Groapa, Principele ş.a. Există deci o continuitate a genului romanesc folcloric, pe lângă alte tradiţii şi influenţe.” Pe contrasensul construirii insistente şi metodice a unei cortine de fier, absolut opace, pe Prut, criticul reproduce spaţii de emergenţă literară comune: „La mijlocul secolului trecut sunt mai multe încercări de roman, tipărite în România literară (1855), editată de V. Alecsandri: Manoilde D. Bolintineanu, Coliba Măriucăi de V. Alexandresco (V.A. Urechia), Serile de toamnă la ţară de A. Cantacuzino ş.a.”

Criticul nu neglijează în niciun fel, dimpotrivă, pune în ecuaţie paradigma universală, comună tuturor artiştilor cuvântului, indiferent de limba în care scriu, în special referindu-se la handicapurile lexicale ale romancierului începător (ale unei literaturi începătoare), comparabile ca acuitate cu deficitul noţional filosofic: „Nu e incidental faptul că încă D. Cantemir în Istoria ieroglifică vorbește de necesitatea introducerii în limbă a diverse noțiuni abstracte care lipseau în română. Iar la sfârșitul secolului trecut, prozatorul B. Delavrancea se indigna de faptul că «nicăieri scriitorii», cu sau fără talent, nu sunt mai săraci în cuvinte ca la noi. «Nicăieri nu vei găsi o orășenime cultă care să cunoască mai puțin numele uneltelor casnice, agricole, industriale, întrebuinţate în ţara lor, ca la noi. Nicăieri nu vei găsi mai mulţi oameni care să cunoască mai puţine nume de culori, de flori, de arbori.» Factorul-limbă joacă unul dintre rolurile principale în procesul de elaborare a unui stil al romanului.”

Onest cu autorul şi cu cititorii, îngrijitorul ediţiei a pledat pentru un titlu neutru: Articole. Studii. Eseuri. Cu puţin tupeu auctorial (în această structură, cartea îi aparţine şi lui, editorului), ar fi putut să o numească mai puțin modest, de exemplu „Arta romanului”. Capacitatea de sinteză a romancierului, precum şi raportul dintre general şi particular-individual sunt ilustrate exemplar în „Divina comedie şi arta romanului”, criticul citând şi din exegeţii străini, dovada frecventării acestei exegetici: „Pe tot parcursul poemului Dante relevă o extraordinară imaginaţie şi transpune în lucrare întreaga ştiinţă şi gândire a Evului Mediu. Concepţia aceasta a poemului Divina comedie a stârnit admiraţia scriitorilor şi criticilor tuturor timpurilor. «Niciodată o operă n-a fost atât de semeaţă şi n-a fost străbătută în aşa măsură de tendinţa spre general ca Divina comedie, şi, cu toate acestea, niciodată un poet n-a depus atâta din fiinţa lui în operă, din spiritul, inima, sufletul, pasiunile sale şi ale timpului său.» (Dante, La Divine Comédie, Garnier, Paris, 1959). Cuvintele acestea îi aparţin lui Henri Longnon, traducător în franceză al Divinei comedii şi cercetător cu autoritate al literaturilor romanice”.

In problema originii romanului modern, trecând repede peste etapele şi „modelele” antice binecunoscute, dar nu neapărat relevante (dimpotrivă, mai jos cercetătorul le va contesta calitatea de surse), autorul studiului se concentrează pe structurile romaneşti, nu pe simpla succesiune a unor formule epice ample. Iată de unde atenţia cu care urmăreşte ideile unui Mihail Bahtin, de exemplu, în această chestiune: „M. Bahtin vede în satira menipee originile romanului; menipeea influențându-i într-un grad foarte mare pe Petronius, Apuleius, Rabelais, Cervantes, pe Voltaire ș.a. Dostoievski a știut să extragă din acest gen procedee literare care fac ca genialul său roman polifonic să ocupe un loc aparte în literatura rusă şi universală.”

„Istoria evoluţiei romanului” (nu există o lucrare a lui Coroban cu acest titlu, dar „istoria” se deduce din mai multe texte la acest subiect) nu e doar o panoramă a dezvoltării genului şi o enumerare de opere din varii literaturi. Deşi nu e de neglijat şi acest aspect, de vreme ce în afară de cunoscutele literaturi occidentale autorul aruncă priviri şi în grădini mai puţin frecventate (literatura ucraineană, de exemplu). Urmărind evoluţia romanului în diferite literaturi europene (senzaţia e că autorul prezintă un fel de lecţie publică la o universitate populară), autorul prinde şi anumite particularităţi/ excepţii, nu doar trecând în revistă, statistic, fenomenul. Constatând, de exemplu, „calea de dezvoltare a romanului francez”, specificitatea acesteia: „Multe popoare au epopei de origine populară medievală (Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied),Beowulf, Cântecul despre oastea lui Igor ș.a.). (…) Diferite împrejurări istorice însă au împiedicat dezvoltarea acestor tradiții epice. Literatura rusă le reia de abia în secolul XVIII, de pildă. În Franţa însă există o continuitate epică.” Sau, la fel de particular, rolul nuvelei renascentiste italiene în apariţia romanului: „După cum se știe, Boccaccio e primul prozator modern în deplinul înțeles al cuvântului.” Şi, tot aici: „Decameronule un rezumat poetic, o chintesență artistică a întregii nuvelistice burlești italiene și franceze (prin mamă, marele italian era francez și cunoștea limba și literatura franceză a vremii)”.

Textele lui Coroban sunt, aşadar, lecţii publice, cursuri universitare populare, deopotrivă pentru studenţi, profesori şi simpli consumatori de literatură. În lipsa accesului la literatura română, la textele necesare de teorie, istorie si critică, Vasile Coroban le înlocuia, prin scrierile sale, şi Principii-le de estetică, şi Arta prozatorilor români, şi Istoria literaturii române… O impresie pe care o creează cartea e că profesorul, conştient de precaritatea lecturilor cititorului basarabean de la mijlocul secolului XX, îi compensează lipsa cărţilor prin propriile lecturi şi explicaţii, deschizându-i, astfel, gustul căutărilor si al lecturilor. Îngrijitorul ediţiei scrie în Notă asupra ediţiei că apariţia acestei cărţi este „un gest pios faţă de un mare cărturar”, „ un act justiţiar”, un „semn de cuvenită preţuire” a unei personalităţi neordinare, cum a fost V. Coroban. Mie însă mi se pare că această carte face, în primul rând, dreptate cititorului, beneficiarului cel mai direct al acestor necesare lecturi edificatoare.

În contextul abundenţei de cărţi, azi la dispoziţia oricărui solicitant, Coroban poate să pară depăşit. Bineînţeles că aceste texte au, mai întâi, valoare istorică si culturală. Dar la o lectură atentă si nepretenţioasă ele divulga un cărturar şi un literat talentat, textele fiind relevante şi în sine, dincolo de toate contextele, ca opere literare. Ca să nu mai spun că ele îndeplinesc o funcţie primordială a cărţii: aceea de a îndemna spre deschiderea altor cărţi.


Vasile Coroban, Studii. Articole. Eseuri, Editura Ştiinţa, 2018. 300 p.

Descarcă oferta

Coșul meu
Vezi coșul 0 produs(e)
$Suma 0
Top vânzări
Atlas zoologic de Tudor Cozari
Fizică. Culegere de problem... de Mihai Marinciuc, Vladimir Gheţu, Mircea Miglei, Miron Potlog
Limba română. Lecturi liter... de Maria Buruiană, Aurelia Ermicioi, Silvia Cotelea
Newsletter
© Copyright 2015 Știința
Developed by WebConsulting