Colecții și domenii
(+373 22) 73-96-16
Cărţile Ştiinţa în presa scrisă 19.09.2015

“Scrieri” de Dumitru C. Moruzi în “România Literară” (nr. 38, 18/09/2015 - 24/09/2015)

Cronica ediţiilor: Un sămănătorist basarabean de Răzvan Voncu


http://www.romlit.ro/un_smntorist_basarabean


Dumitru C. Moruzi – Scrieri, 2 vol., studiu introductiv, text îngrijit, note, glosar şi bibliografie de Vasile Ciocanu şi Andrei Hropotinschi, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2014, 595+519 pag.


Or avea cărţile soarta lor, dar câteodată ea e condiţionată de cea a autorului. Când acesta suferă, din motive conjuncturale, o interdicţie, şansa textelor de a rămâne în circuit e redusă.

Este ceea ce s-a întâmplat cu scrierile lui Dumitru C. Moruzi, autor român din Basarabia sub ocupaţie ţaristă. Literatura sa nu a circulat în posteritate, nici măcar pe circuitele publicului specializat, din cauza contextului politic foarte complicat în care a trăit scriitorul.

Mai întâi, biografia lui Dumitru C. Moruzi este una în care intră multe elemente paradoxale. Mama scriitorului, Catinca Sturdza, era nepoata primului domnitor pământean al Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828), în timp ce tatăl, Costache Moruzi, nepotul domnitorului fanariot Alexandru Moruzi, a fost unul dintre conspiratorii de la 1848. Principele făcea, însă, parte din facţiunea filo-rusă a paşoptiştilor moldoveni, fapt pentru care a fost mai întâi surghiunit, după eşecul Revoluţiei în Moldova, iar în 1854 a fost expulzat peste Prut şi i s-au confiscat moşile. În 1866, aflat iar la Iaşi, a fost amestecat în dezordinile anti-unioniste (gest calificat mai târziu de fiul său drept „o rătăcire”), fiind definitiv trecut peste Prut de autorităţi.

Fiul Dumitru, însă, va creşte în alt spirit. Va avea parte de o copilărie bucolică, petrecută pe moşiile basarabene ale tatălui, pigmentată cu călătorii frecvente la Chişinău şi Iaşi, la numeroasele rude rămase în Capitala Moldovei. Liceul nu-l va face, ca majoritatea fiilor de nobili basarabeni, la Chişinău, Kiev ori Petersburg: din motive pe care le putem doar bănui, tatăl îl va trimite la Paris, unde va sta aproape 7 ani. Contactul cu cultura occidentală va limpezi opţiunile tânărului strănepot de domn al Moldovei, care, după câţiva ani petrecuţi în servicii administrative în Basarabia, va veni în România cu armata imperială rusă, în 1877 (va fi şi decorat de Carol I), stabilindu-se definitiv aici, în 1879. A fost un gest de ruptură faţă de opţiunile paterne, care îl va costa relaţia cu familia rămasă în Basarabia şi întreaga avere, căci ţarul Alexandru al II-lea îi va retrage calitatea de supus rus şi îi va interzice dreptul la moştenire.

E lesne de înţeles de ce creaţiile sale au rămas obscure istoriei noastre literare. Activ în România, mai întâi în Iaşi, apoi în cercul din jurul lui Nicolae Iorga, Moruzi a scris în permanenţă cu faţa către provincia pierdută, străduindu-se ca prin textele sale să deştepte conştiinţa naţională a românilor basarabeni şi să releve unitatea lor de neam cu ceilalţi români. Dispărând în 1914, scriitorul a fost repede uitat, în pofida serviciilor inestimabile aduse cauzei româneşti în Basarabia, ca urmare a schimbării de paradigmă literară, ce a făcut ca, după 1918, multe dintre creaţiile epocii anterioare să cadă în desuetudine. După 1944, opera sa nu a putut face obiectul unei reconsiderări istorice, din cauza statutului ei neconvenabil, atât în stânga, cât şi în dreapta Prutului. Pentru comuniştii români, scrierile lui Dumitru C. Moruzi erau prohibite întrucât aminteau obsesiv de problema Basarabiei şi de comportamentul incalificabil al Rusiei. Pentru „moldoveniştii” de la Chişinău, Dumitru C. Moruzi era un dublu adversar: pe de-o parte, era „boierul”, calul de bătaie al propagandei comuniste, iar pe de alta, era un promotor al românităţii depline a Basarabiei.

De-abia acum, la atâţia ani de la prăbuşirea comunismului, a sosit clipa reeditării operei lui Dumitru C. Moruzi. În două volume masive, sunt reunite trei romane, proză scurtă, poezii, studii sociale şi publicistică. Nu toate, desigur, contează la fel de mult în istoria literară, căci privesc mai degrabă cultura în sensul larg al termenului, dar secolul de absenţă din circulaţie justifică, poate, un criteriu de selecţie mai comprehensiv.

Romanele au titluri cu o certă încărcătură semantică: Înstrăinaţii (1910), Pribegi în ţara răpită (1912) şi, respectiv, Moartea lui Cain (1914). Cel de-al doilea a fost tipărit, ca şi volumul de poezii Cântece basarabene, în anul în care autorităţile ţariste aniversau, cu mult fast, un secol de la cucerirea Basarabiei. Notez aceste amănunte pentru a se reţine intenţionalitatea militantă a scrierilor lui Moruzi, care, dacă nu a fost un mare talent literar, a fost o conştiinţă culturală şi politică. Scrierile sale trebuie plasate şi interpretate în contextul epocii de la 1900, în care atât socialismul, cât şi sămănătorismul reabilitaseră heteronomismul estetic, iar Maiorescu însuşi accepta (în rapoartele academice prin care valida operele lui Sadoveanu, Goga sau Brătescu-Voineşti) posibilitatea ca literatura să abordeze teme etice sau etnice.

Înstrăinaţii, subintitulat „studiu social în formă de roman” şi datat „1854-1907”, are un puternic conţinut autobiografic şi trimite, în chip straniu, la prima parte a romanului În preajma revoluţiei, al lui Constantin Stere. Cele două date nu se referă la ecloziunea romanului (căci scriitorul, născut în 1850, n-avea cum să-l înceapă la etatea de 4 ani), ci reprezintă intervalul istoric în care este urmărită evoluţia unei familii aristocratice moldoveneşti.

Stilul, evident, e învechit, azi, şi tot aşa era şi la 1910. Moruzi, format în atmosfera încă patriarhală din perioada Unirii Principatelor, se străduieşte să compună tablouri idilice ale armoniei sociale pre-moderne şi, în acelaşi timp, să ilustreze teoria sămănătoristă a rolului istoric al aristocraţiei „de sânge” în formarea României. Evocarea perioadei de la jumătatea secolului al XIX-lea seamănă, spuneam, mult cu cea din romanul lui Stere.

Pribegi în ţara răpită are un conţinut autobiografic şi mai pronunţat, fiind foarte apropiat, ca formulă, de fragmentele memorialistice care, tipărite în Neamul românesc, îi aduseseră preţuirea cercurilor iorghiste. Exilată din Iaşi de Mihail Sturdza, familia lui Alexandru Mavrocosta se stabileşte în Basarabia, aflată deja în componenţa Imperiului Ţarist. Prilej pentru autor să rememoreze întâmplări din perioada 1812-1848, dar şi să descrie, cu o remarcabilă precizie, tragedia spiritului românesc în stânga Prutului, în condiţiile unei rusificări agresive şi ale unei tiranii politice absolute. Romanul este construit pe relaţia psihologică între tatăl dominator şi oportunist, Alecu Mavrocosta (care, totuşi, este singurul ce îndrăzneşte să vorbească numai româneşte la zemstva din Chişinău), şi fiul Titi, inadaptat la acest mediu deznaţionalizat, care se va întoarce în România.

Volumul al doilea al ediţiei este eterogen, conţinând proză (romanul Moartea lui Cain , apărut puţin după dispariţia scriitorului, nuvele şi povestiri, memorialistică), poezie şi publicistică, în primul rând studiul Ruşii şi românii (1906). Poezia sugerează faptul că ne aflăm în prezenţa unui paşoptist întârziat, recuperat de sămănătorismul iorghist în temeiul dublei sale apartenenţe: la vechea aristocraţie pre-capitalistă şi la „curentul naţional”. Publicistica şi memorialistica lui Moruzi, însă, au fost şi sunt şi astăzi utile. Ieri, prin contribuţia la redeşteptarea conştiinţei naţionale în Basarabia şi la readucerea provinciei în prim-planul vieţii publice româneşti, azi, prin aspectul lor documentar.

Ediţia în sine e o curiozitate. A fost pregătită pentru tipar în 1993 (!), de doi cercetători din vechea generaţie de la Chişinău, Vasile Ciocanu şi Andrei Hropotinschi, amândoi plecaţi dintre noi, între timp. N-a putut fi tipărită atunci, din varii motive. Ulterior, colectivul de la Editura Ştiinţa a schimbat ordinea textelor în volum (favorizând, pe bună dreptate, romanele) şi a adăugat alte scrieri. Notele şi comentariile iniţiale au fost revizuite şi amplificate. Ceea ce nu înseamnă că nu mai există lacune, în primul rând de natură documentară şi de explicaţie a contextelor. O cronologie a vieţii şi operei ar fi fost, cred eu, necesară, ca şi revizuirea studiului introductiv, datat stilistic şi ca perspectivă istorico-literară.

Dincolo de toate acestea, este o recuperare binevenită, care completează tabloul renaşterii culturale româneşti în Basarabia, înainte de Marea Unire.

Descarcă oferta
Coșul meu
Vezi coșul 0 produs(e)
$Suma 0
Top vânzări
Muzicanții din Flutura de Dumitru Crudu
Magdalena de Vlad Ioviță
Newsletter
© Copyright Editura Știința
Developed by WebConsulting