Bunul nostru prieten și colaborator, criticul Ion Simuț, semnează în numărul curent al revistei Cafeneaua literară (pag. 3–5), în cadrul rubricii sale constante, „Simptome”, o cronică atentă și profundă dedicată volumului Mircea Streinul.

O relectură necesară, nu doar pentru recuperarea unui nume esențial din literatura interbelică, ci și pentru înțelegerea unei epoci în care literatura română își căuta – și își confirma – reperele de profunzime.

Un text de ținut minte, în stilul sobru și rafinat cu care Ion Simuț ne-a obișnuit.

Mircea Streinul (1910-1945) este scriitorul care reprezintă cel mai bine Bucovina interbelică. Inainte de 1990 a fost interzis din două motive.

Primul, pentru că numele său era legat de Bucovina, a cărei istorie era ea însăși obturată, în urma înstrăinării părții de Nord către URSS, la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial; România postbelică nu mai era aceeași cu România interbelică, nici geografic, nici istoric, nici politic – aspecte care nu se puteau discuta, pentru că implicau trimiteri la situația dureroasă a unei samavolnicii. Când s-a putut vorbi din nou despre Bucovina, spațiul ei era redus la ce mai rămăsese în România postbelică în jurul Sucevei și al Rădăuților. Cernăuții, centrul cultural și politic al Bucovinei, era ocultat dintre referințele firești. Mircea Streinul a reflectat în poezia și în proza sa atât geografia acestui spațiu, cât și istoria dureroasă a unei provincii românești, înjumătățită de vitregia destinului. Mai persista ceva, într-o suspensie vagă, în manuale: Cernăuții și Aron Pumnul, dascălul lui Eminescu, ca repere din biografia poetului național.

Al doilea motiv pentru care Mircea Streinul nu mai putea fi evocat în perioada postbelică se referea la vina simpatiilor sale legionare, explicite în publicistica sa și în interferențele biografice din anii 1940, punctul de vârf al mișcării extremiste în România. Un articol al său, publicat în „Buna Vestire”, din 25 februarie 1937, se intulează Încercări despre poezia legionară, fără niciun fel de ambiguități, deși opțiunile sunt pe alocuri vaporoase, cu accente de religiozitate, vehiculând un vocabular de amvon: înviere, reînnoire sufletească, mormântul sfânt, eroism al spiritului, permanență a morții, „trecerea în divinitate”. Nu lipsește pledoaria transparentă pentru „legionarismul practic”, „entuziasmul taberelor de muncă”, „elanul jertfelor”, „cântecul verde al gărzilor de fier” (p. 183-184 în ediția de Scrieri). Dar poezia și proza lui Mircea Streinul depășesc acest tezism.

Recuperarea unui scriitor integral cenzurat

După 1990, opera lui Mircea Streinul a fost treptat reeditată, cu precauțiile ideologice de rigoare. Am crezut, scurtă vreme, că am fost primul care am reeditat, în 1995, la Oradea, o scriere de Mircea Streinul: romanul Ion Aluion, apărut inițial în 1937 la Cernăuți, reeditat de autor cu titlul schimbat în Semnul negru, în 1941, la București. Dar tot în 1995, Liviu Papuc a reeditat Lupul din Țara Huțulilor, la o editură din Rădăuți. George Muntean restituie, tot în 1995, romanul Soarele răsare noaptea, la București. Am aflat cu întârziere unii de alții, noi, editorii lui Mircea Streinul. Circulația acestor cărți a fost destul de restrânsă și sufocată de dezordinea editorială a anilor postdecembriști. Revista „Jurnalul literar”, ghidată de Nicolae Florescu după 1990, a publicat multe pagini de documente, evocări și analize despre scriitorul bucovinean.

Cunoșteam în bună măsură cazul Mircea Streinul înainte de 1990, pentru că mi-a fost repartizat în lista proprie de alcătuire a unor fișe de dicționar pentru Dicționarul Zaciu, care se lucra începând din 1982, dacă nu mă înșel. Cum se știe, Dicționarul Zaciu a apărut, cu multe dificultăți de finanțare, în patru volume după 1990 (volumul IV, R-Z, cu articolul meu despre Mircea Streinul, a apărut în 2002, la Editura Albatros, după îndelungi tergiversări editoriale).

Mircea A. Diaconu a contribuit decisiv la cunoașterea biografiei și a operei lui Mircea Streinul, prin articole, reeditări și, mai ales, prin studiul monografic apărut în 1998. În paralel, Nicolae Havriliuc este un alt cercetător devotat. Ar fi de relatat și povestea acestor restituiri succesive. Azi, nu mai putem vorbi despre Mircea Streinul ca despre un necunoscut; nici măcar ca despre un scriitor puțin cunoscut. Că a rămas un marginal e oarecum firesc: asta era, de fapt, și prin statutul său geografic, și prin valoarea medie a operei sale.

Gesturile esențiale, sistematice și definitive în favoarea lui Mircea Streinul le-a făcut Mircea A. Diaconu. După monografia lămuritoare din 1998 consacrată scriitorului, a reeditat în 2001 romanul Drama Casei Timoteu (prima ediție data dn 1940). Istoricul literar sucevean a completat panorama bucovineană cu studiul Mișcarea „Iconar”. Literatură și politică în Bucovina anilor ’30 (Iași, 1999). În revista „Convorbiri literare” din ultimii ani, Mircea A. Diaconu își continuă explorările istorice privitoare la Bucovina, devenind, după D. Vatamaniuc, cel mai important specialist al problemei, alături de Adrian Dinu Rachieru.

Ceva mai recent, Mircea A. Diaconu își continuă devotamentul față de opera lui Mircea Streinul cu o nouă reeditare: un volum de Scrieri Mircea Streinul, apărut în 2024 la Editura Știința din Chișinău, dotat cu tot aparatul necesar: studiu introductiv, text ales, tabel cronologic, note și comentarii, în total 564 de pagini. Volumul cuprinde o amplă selecție din poezia lui Mircea Streinul, plus romanul său cel mai vast și mai dificil Prăvălia diavolului, apărut în 1942, în vremurile de război, puțin favorabile literaturii. Romanul era și este o raritate bibliofilă. Virgil Ierunca mărturisea din exil, cu o mare admirație pentru roman, că îl căuta cu înfrigurare în anticariatele occidentale, fără sorți de izbândă: „Prăvălia diavolului e o carte pe care credeam că, dacă n-o voi citi, mă voi simți întotdeauna împuținat sufletește” – mărturisea Virgil Ierunca într-una din însemnările sale din volumul Românește (1964).

Prăvălia diavolului – un roman al spațiului bucovinean

După ce abia l-am putut consulta, înainte de 1990, la fondul secret al BCU Cluj, mi l-am putut procura abia de vreo de trei-patru ani de la un anticariat din Rădăuți: cele două volume apărute în 1942 sunt coligate, sunt într-o stare bună și au atașat un pliant de patru pagini cu extrase despre autor (citate ample din Miron Radu Paraschivescu și Perpessicius, fragmente mai scurte din Pompiliu Constantinescu, Ion Șiugariu, Virgil Carianopol, I. Negoițescu).

Primele 247 de pagini din primul volum (mă refer la ediția din 1942) reproduc, prin reeditare, romanul Viața în pădure (apărut în 1939), considerat în subtitlu „explicație la «Prăvălia diavolului»”. Sunt două premise de luat în seamă: în primul rând, viziunea feerică asupra spațiului, înainte de marea devastare a istoriei, săvârșită odată cu declanșarea războiului; a doua premisă ar fi conturarea personajului suport Stan Nimeni, o proiecție a autorului, martorul paradisului pierdut, ilustrare a destinului nefast al Bucovinei. Mircea A. Diaconu reproduce în ediția menționată de Scrieri Mircea Streinul numai romanul propriu-zis Prăvălia diavolului, adică paginile 249-909 ale ediției din 1942. Nota asupra ediției aduce lămuririle necesare și se justifică atât prin caracterul secundar al introducerii, cât și prin volumul prea mare de text ce ar fi rezultat. Altfel, nu era rău să avem împreună cele două părți, cu atât mai mult cu cât există o notă în finalul ediției din 1942, care promitea partea a treia: „Din această lucrare, scrisă în trei tomuri, nu pot apare, din motive tehnice, decât primele două, ultimul – Eroul soarelui (romanul războiului împotriva comuniștilor) – urmând să fie publicat ulterior”. Acea ultimă parte nu a mai apărut, deși scriitorul a continuat să publice alte romane până în 1945, la moartea lui: Soarele răsare noaptea (1943) și Băieți de fată (1944).

Viziunea romanului, luând împreună Viața în pădure și Prăvălia diavolului, așa cum au fost gândite, punând și finalul nescris, intitulat Eroul soarelui, este marcată de miturile fundamentale ale celor doi aștri: luna și soarele. Sub imperiul lunii, astrul nopții, regăsim alte mituri subordonate: pădurea, lupul, iar sub imperiul soarelui, adică al luminii, al zilei, găsim variații pe tema destinului. O explicație de la începutul romanului Prăvălia diavolului ne trimite spre disocierile interioare ale sinelui: „Cele ce urmează poate că nu sunt romanul unor oameni, ci romanul unui singur om. Filo Taină, Largo Luria, Petruș, Isachie Lume, Domnichie Hupca, Mitruță Liopca și toți ceilalți sunt doar unul: eu sau oricare din cei ce-mi citesc lucrarea de față. Rămâne deci stabilit: cartea are un singur personagiu. I-am putea spune: Omul. În față lui se ridică realitatea cea mare: Cineva”. Mai departe, aflăm că acel Cineva este „domnul în haine cenușii”, întruchipare a morții. Într-adevăr, de-a lungul romanului, apare de câteva ori fantasma acelui Domn în haine cenușii. Mitologia morții primește figurații diverse. Tot aici, în acest preambul, autorul dă o altă versiune despre posibila continuare a trilogiei: ar putea fi o narațiune cu titlul Era lumina lunei, despre iubire ca ultima „consecință a luptei cu moartea”. Toate aceste elemente naturiste, cosmice, onirice sau abstracte, idealiste, relevă sorgintea romantică a viziunii lui Mircea Streinul, o viziune care are când accente feerice, când lumini sumbre, cu irizări expresioniste.

Un roman poliedric

Fantasticul folcloric este perpetuat din Viața în pădure și în Prăvălia diavolului. Atmosfera de basm este întreținută de magia sau misterul cu care sunt instrumentate miturile: luna, lupul, diavolul, strigoiul, domnul în haine cenușii. Visul romantic subminează realitatea. Cuciurul Mare, satul natal al scriitorului, este paradisul, iar Cernăuții din vecini, orașul perceput ca o alternativă sau o compensație, este considerat „un alt paradis”, deci nu o antiteză. Deși roman al provinciei, al unei Bucovine legendare, Prăvălia diavolului nu este un roman provincialist, care să se complacă în euforia vieții la țară. Un Cernăuți miraculos este completat de o viziune naturistă euforică, definitorie pentru ținutul din Țara Fagilor. Satul Cuciurul Mare și orașul Cernăuți sunt părți ale unuia și aceluiași paradis devastat, trăit însă euforic până la întâlnirea tragică cu istoria.

Cele patru personaje din centrul romanului, tineri la cumpăna alegerilor decisive în viață, fac un legământ straniu, hotărăsc să se despartă și să se regăsească după un timp, pentru a-și confrunta opțiunile, rezolvările, drumurile, destinele, după ce se vor supune probelor vieții. Apoi regretă jurământul și ar vrea să revină la starea lor inițială de anonimi fericiți, dar nu se mai poate. Interesant e că unul dintre ei se gândește să apeleze la avocatul Ionel Teodoreanu de la Iași, pentru a-i deslega de jurământul despărțirii și afirmării competitive (p. 357 în ediția de Scrieri).

Pe acest palier, Prăvălia diavolului se constituie ca un roman al experienței pe filiația probabilă Gide-Camil Petrescu sau, mai degrabă, Mircea Eliade, din romanele tinereții „huliganice”. Experiențele provocate trimit la autenticitate și nu exclud artificiozitatea ca test. Unul dintre tinerii aventurieri se avântă irațional în crimă ca act gratuit (p. 354 în ediția de Scrieri). Altul dintre tineri „se refugia ori de câte ori i se prezenta prilejul în fantastic și chiar în absurd” (p. 363 în ediția de Scrieri). Un motan bulgakovian bântuie imaginația (motanul Zbârligău, în capitolul VI din partea a cincea a romanului). Un flăcău, evadat de la bal și traversând spre casă un râu în „grandoarea nopții” cade victimă plăcută unei fantasme care ar putea fi știma apelor: „Am căzut în poveste!” – exclamă el fericit (capitolul II, Întâmplare de drum, din partea a cincea).

Mircea A. Diaconu se întreabă pe bună dreptate dacă nu am putea denumi această viziune ca anticipatoare a unui realism magic. Eu înclin să înscriu această tendință mai degrabă în perimetrul unui fantastic folcloric. Dar romanul, în întregul său, este mult mai mult decât atât. O narațiune complicată se sprijină pe o dispoziție exuberant inventivă.

Narațiunile demonstrative angajează elemente definitorii ale unei modernități aproximative: visul, destinul și absurdul, actul gratuit și eșecul existențial, puse în relație cu blestemul, jurământul și alte elemente dintr-o recuzită a fantasticului folcloric (luna, soarele, strigoiul, știma apei, lupul), despre care am mai vorbit anterior. Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă revin fulgurant în partea întâi din roman (capitolul I). Dimensiunea ludică animă părți însemnate ale epicului. O secvențialitate dinamică angajează planuri și registre diferite.

Un roman poliedric își adaugă, într-un mod surprinzător, și dimensiunea ficțiunii speculative. Două fantome bântuie conștiința personajelor și romanul de la un capăt la altul: Diavolul și Moartea, cu înfățișări sau măști nu foarte diverse. Se ține minte scena cu bătrâna și Domnul Moarte, într-un fel de tranzacție (capitolul X din ultima parte, Când arde cerul). În legământul celor patru prieteni se simte ecoul spiritului faustic, cu sufletul vândut diavolului de dragul vanității și al unei glorii probabile (reușită în viață, îmbogățire, supraviețuire pe deasupra conjuncturilor).

Mircea Streinul pledează, într-un mod destul de straniu, pentru „trăirea în absurd”, ieșirea din logic și rezolvarea în mit (p. 181 în ediția de Scrieri). Toate acestea, mixate, dau un eclectism derutant al viziunii epice. Scriitorul se exprimase într-un articol din „Buna Vestire” (4 aprilie 1937) împotriva literaturii moderniste de la Sburătorul lui E. Lovinescu (p. 185 în ediția de Scrieri). Pe de altă parte, deși se declară afin cu poezia lui Ion Pillat, Mircea Streinul luptă pe față cu propriul tradiționalism, denunțat ca o capcană pe care o cunoaște și o refuză ca simplu pitoresc decorativ.

Am putea vorbi de un tradiționalism insolit, dar nu ca o formă de experimentalism modern, furat de gratuități, de care se ferește scriitorul. El caută spiritualul, religiozitatea ascunsă, sacrul camuflat în profan. Deși și acesta este contrazis de ofensiva nemiloasă a absurdului. Aceasta este conștiința vagantă a romancierului, veșnic nemulțumită de o opțiune unică, integratoare. De aceea, romanul și pare compozit, reunind elemente eterogene, fără a căuta o coerență totalizatoare și definitivă. Referințele livrești abundă în conștiința unuia dintre personaje: Faust, Nietzsche, Sar Peladan, Papini, Cioran, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade (p. 314 în ediția de Scrieri). Același personaj își declară eșecul credinței: „Nu sunt capabil să ajung la Isus (p. 315). Mircea Streinul nu ignoră nici drama religioasă într-un roman complex, nici dimensiunea experiențialistă, adunând multe dintre tentațiile și tendințele generației sale, dezvăluindu-și afinități cu Mircea Eliade.

De la autenticism și fantastic la poetic și politic

Refugiile din final merg în două direcții divergente: pe de o parte, poeticul; pe de alta, agresiunea istoriei. În capitolul XVII, intitulat București, 1941, Stan Nimeni, autorul însuși, personajul conturat în partea introductivă (romanul independent Viața în pădure), pleacă din Cernăuți la București, pentru a se întâlni cu colegii săi de generație, refugiați și ei din Bucovina, poeții adevărați (nu ficțiuni) Iulian Vesper, Neculai Roșca, citați pe larg cu poeme proprii sau cu traduceri. Peste Cuciurul Mare și peste Cernăuți năvălește barbar războiul, ocupația și istoria. Pe evrei îi pândește deportarea, dar ocupația rusească îi promovează la putere: „De ce nu vreți să înțelegeți voi, aceștia mai bătrâni, că bolșevismul ne-a dat nouă, evreilor, întreaga lume în stăpânire?” – întreabă ofensiv unul dintre ei (p. 490 în ediția de Scrieri). Se prefigurează comunismul. Romanul redă ca document autentic un manifest semnat de Ion Antonescu care îndeamnă la rezistență a neamului în fața pericolului de a fi anihilat și aneantizat. Altă pledoarie arăta că „nimeni nu uita că Bucovina e inima Moldovei, Bucovina cu mormintele ei de voievozi, cu Putnele, cu Hurmuzăchenii, cu Emineștii și țăranii ei descinși direct din istorie” (p. 487). Bucovina de Nord și Basarabia fuseseră cedate URSS. Începe fuga de bolșevici (p. 409). Naratorul are naivitatea de a crede în rezistența țăranului, prin „viața în pădure” (p. 410-411). Ocupația bolșevică este întâmpinată cu diatriba unui personaj împotriva rușilor: „Dacă mi-ar vorbi azi cineva despre farmecul slav, l-aș rupe în bătăi. Da, sunt uriași, geniali și tot ce vrei, Doctoievski, Tolstoi, Rimski-Korsakov sau chiar Maiakovski, însă poporul rus e un popor de monștri. Politica rușilor a fost întotdeauna politica unor nebuni” (p. 416, o vituperare ce ar merita să fie citată pe larg).

Un patetism patriotic răzbate din adâncuri: „România, îngenunchiată, sfârtecată, lovită până în străfundurile ființei sale de Dragomirne și miorițe, de plaiuri însorite și de ceruri adânci ca însăși lumina îngerilor, încerca să-și regăsească voința de a renaște” (p. 479). Cum suntem în 1941, după prima cedare a Basarabiei, în timpul războiului, se pregătește rezistența împotriva sovietizării. Bucovinenii care vor să fugă în România vor fi împușcați în masă. Cernăuții și Bucovina sunt recuperate de armata română prin ofensiva ordonată de Ion Antonescu în 22 iunie 1941 (ordinul este redat întocmai în roman, p. 498-500 în ediția de Scrieri).

Sensul metaforic al titlui este dezvăluit în chiar prima pagină a cărții: „Prăvălia diavolului era numele unei închisori de sângeroasă celebritate în America războiului nord-sudist. Oare fiecare dintre noi nu trece, fie și numai o singură dată în viața sa, prin Păvălia diavolului? Pe umerii mei simt toate lanțurile și pietrele lumii”. Privit prin această prismă, romanul dezvăluie marea încercare politică la care sunt supuși deopotrivă Bucovina, locuitorii provinciei și scriitorul de către război și agresiunea rusă. Înțelegem mai bine ce ar fi însemnat ultima parte a trilogiei, partea nescrisă, romanul războiului împotriva comuniștilor, așa cum îl anunță epitaful final al celor două părți publicate. Cum putea fi agreat de regimul care se instala în România în 1948 un scriitor atât de explicit anti-comunist și implicit anti-rus?

Dintr-un roman poetic, Prăvălia diavolului devine un roman politic. Romanul apare în 1942 și va avea un destin nefericit, ca și acela al personajelor sale. Și al autorului însuși.

Cu toții vor fi îngropați în uitare, până după 1990, și chiar până mai târziu, iată în 2024, când toată această magmă epică, extraordinară în convulsiile ei, este restituită de Mircea A. Diaconu. Câți dintre noi vor fi dispuși să înțeleagă ce a însemnat Mircea Streinul în istoria Bucovinei și în istoria literaturii române?

Cu o operă impresionantă, integral cenzurată până în 1989, Mircea Streinul nu este deocamdată integral restituit din 1990 încoace. Efortul și stăruința lui Mircea A. Diaconu merg cu succes în direcția acestei revanșe postume a scriitorului bucovinean.

Apărut în revista Cafeneaua literară (Pitești), nr. 4, aprilie 2025