(+373 22) 73-96-16
VLAD IOVIȚĂ, POVESTIND CA-N FILME… 05.10.2020

Articol semnat de Mircea V. Ciobanu și publicat în ediția 9/2020 a revistei „Viața Românească”.


Șaizeciştii basarabeni s-au lansat în literatură odată cu pătrunderea în acest spaţiu a unui alt gen de artă: cinematografia. Ion Druţă, Vasile Vasilache, Anatol Codru, Emil Loteanu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Malarciuc, Vlad Ioviţă sunt şi cineaşti cu acte în regulă, nu doar literaţi. Consecința: proza lor e cinematografică, iar cinematografia basarabeană a anilor `60 este în cvasitotalitate poetică.


Ca și cineast, Vlad Ioviţă s-a format în siajul filmului poetic francez şi al celui neorealist italian. Dovadă sunt documentarele Fântâna, Carnavalul de iarnă, Malanca, lungmetrajele artistice Calul, puşca şi nevasta, Se caută un paznic (după Ivan Turbinca) sau Durata zilei. Aceste experienţe (plus cea de artist de balet, carieră abandonată în favoarea altor muze: „Bietele mele picioare, deşi aveau diplomă – am făcut nouă ani de balet la Leningrad – se mişcau înspăimântător de încet, în comparaţie cu fanteziile mele fără nicio diplomă”) îşi vor lăsa amprenta pe nuvelele sale, deopotrivă poetice, muzicale, cinematografice, unele construind autentice cadre de film, iar în altele cinematografia însăşi sau viaţa artiştilor de balet fiind cadrul unor istorii (La filmare, Dans în trei ş.a.). Azi, scriitorul este invocat cu „modernitatea” scrisului său, anticipând „minimalismul” şi „post-realismul”. Dovada unui interes tot mai intens faţă de proza lui Ioviţă sunt două apariţii recente: Sirena* la Editura Junimea (Iaşi) şi Magdalena** la Editura Ştiinţa (Chişinău).


Prozatorul a încercat să-şi creeze universurile literare pe un fundal nefardat, (neo)realist, în lipsa decorului. Alexandru Burlacu definea această proză în termeni ambiţioşi: „Receptiv la variate experimente şi inovaţii, mode ale vremii, scriitorul asimilează o artă de transfigurare modernă, utilizând fluxul de conştiinţă şi monologul interior (Joyce), memoria involuntară (Proust), dialogul hemingwayan, mecanismul sugestiei simbolice etc. Cu toate acestea, în contextul tendinţelor generale, specifice prozei anilor ’60-’80, Ioviţă este, mai întâi, cel care încearcă să autohtonizeze neorealismul italian, practicând o nuvelistică în care nu cuvântul are primatul, ci vizualul.”.


Merită atenţie încă o menţiune în legătură cu cinematografia. Spre deosebire de Ion Druţă – şi aici e dovada modernităţii lui Ioviţă – autorul Sirenei şi al Magdalenei povesteşte istorii dramatice „de la persoana I”. Face o proză „autenticistă”: spune doar ceea ce vede şi simte naratorul, care e şi personaj, e şi protagonist. Iar în câteva cazuri perspectiva narativă se schimbă, multiplicând punctele de vedere ale „cameramanului”. În nuvela Dincolo de ploaie, de pildă, avem un început de istorie în care un personaj e – parcă – urmărit cu camera de filmat (în spatele căreia stă naratorul). La un moment, eroina dispare din cadru şi se pare că autorului îi scapă firele naraţiunii, dar developând atent pelicula aflăm că naratorul este chiar exoticul, neadaptatul, ciudatul protagonist: un „antierou”, după criteriile timpului.


Cinematografice sunt şi descrierile, însoţite de starea meditativă şi emotiv-confesivă a naratorului, descrieri în care se resimte şi mişcarea camerei de filmat şi sunetele care însoţesc mişcările (o descriere dinamică a unui cadru static): „Se vede de la o poștă că e o casă în care nu locuiește nimeni. Hogeagul e negru… Se năruie… Acoperișul s-a lăsat pe o parte, dar e trainic încă. Pereții – strâmbi, scorojiți – intră în pământ. Pridvorul care desparte cele două caturi e putred… Casa părintească. Are două intrări. Una dinspre drum. Alta din curte. Pe cea dinspre drum nu mai pot intra. Intru pe portiță. Portița scârțâie, se încârligă. Fac un pas și mă izbește mirosul de măturică uscată și de apă stătută. Să văd mai întâi gârla. Gârla mi-a plăcut întotdeauna mai mult decât Nistrul. Și asta din pricina că era «a noastră», că apa ei vine până la noi în curte. […] Ferestrele sunt bătute în scânduri. Încă o dată privesc casa, pragul ros… Scot cheia. Lacătul ruginit scrâșnește, nu se dă…”. Totuşi – dovadă e şi secvenţa citată mai sus – în cazul lui Ioviţă, mai curând putem vorbi de realism poetic de sorginte franceză, decât de neorealism, deşi ambele curente sunt cu ascendenţă în naturalism.


Un experiment literar e nuvela (unii îi spun „microroman”) Dans în trei. Intitulată iniţial cu un termen tehnic din lumea baletului: „Pas-de-trois”, cuiva dintre băgătorii de seamă i se păruse un franţuzism pretenţios, deşi termenul e unul tehnic, intraductibil, ca şi Staccato sau Allegro moderato. Nuvela poate fi citită ca o versiune a Magdalenei. O istorie cunoscută, povestită dintr-o altă perspectivă. O introducere în lumea baletului, cu filosofia sa, cu intrigile sale, cu istoria sa. Şi cu lecţiile de dans clasic: „De pe fluierul piciorului mâna trebuie să alunece repede spre genunchi. De aici, mai sus de genunchi, spre coapsă, apoi spre pântec. Vezi? O ţii de pântec în aşa fel ca să nu cadă înainte. Cu stânga, iar cu dreapta… dreapta-i de acum pe talie”. Uneori ai impresia că nuvela e chiar un libret (cinematografic). Şi dacă în Magdalena avem „scenariul” unui documentar (sau ceea ce se cheamă azi docufiction) confesiv, aici se prefigurează acţiunea unui joc dramatic. Perspectiva narativă e aceeaşi, a autenticităţii, a personajului-povestitor, dar confesiunile se succed cu naraţiuni dinamice, dar şi cu dialoguri… de dragul comunicării, nu pentru a informa cititorul, uneori ortografiate în formula dialogului teatral.


Despre personajele lui Ioviţă, s-a scris cam tot atât cât şi despre proza sa „minimalistă” sau „neorealistă”. Mihai Cimpoi spunea că proza lui Ioviţă e „comportamentistă”: caracterul eroilor se divulgă din comportamentul – de fiecare dată ciudat – al acestora; în replică, Dumitru Crudu afirmă că ei au „personalitate solidă”. Viorica Zaharia îi surprinde pe eroii aceştia în flagrant: „Decodificator de psihologii gregare, prozatorul se opreşte asupra unui gest, a unei reacţii, a unei vorbe ce exprimă întreaga viaţă interioară. Ceea ce individualizează această categorie de personaje sunt «ciudăţeniile» şi «sucelile» lor.” În fine, comentatoarea sintetizează o opinie generală: „Proza ciudaţilor dezeroizaţi, pe care o cultivă, l-a determinat pe nuvelist să renunţe la descrieri de personaje «tipice», înlocuindu-le cu inşi puternic individualizaţi, care se înscriu perfect în familia personajelor înstrăinate şi dezrădăcinate sau în marea familie a inadaptabililor secolului al XX-lea”.


Mă gândesc, în legătură cu această afirmaţie că o bună parte din critica noastră a luat prea în serios sintagma (realist-socialistă?) a „eroilor tipici”, căror li se opun cei care cad din contingent, caracterele „inadaptaţilor” din „proza modernă” fiind prezentate ca „noutate” narativ-caracterologică. De fapt, însă literatura fiind tărâmul învinşilor, toate marile personaje ale ei sunt nişte „inadaptaţi”, care cad din contingent: Candid şi Don Quijote, Hamlet şi regele Lear, Jean Valjean şi Child Harold, ba chiar şi personajele „tipice”, „realiste” , precum taica Goriot, Emma Bovary, Anna Karenina sau prinţul Mîşkin.


Ar fi ceva de adăugat în privinţa „dezrădăcinării” personajelor lui Ioviţă, fenomen care nu lipseşte aproape din nicio exegeză privind opera transnistreanului. O sinteză a acestui topos o face aceeaşi Viorica Zaharia: „Prozele sale sunt marcate de înstrăinare, astfel încât motivul pierderii identităţii (lingvistice, etnice, morale şi sufleteşti) devine leitmotiv în cea mai reuşită nuvelă a sa, Un hectar de umbră pentru Sahara. Protagonistul nuvelei este un tip originar din Transnistria, un dezrădăcinat care, întors la vatră, îşi găseşte sfârşitul în mâinile unor venetici”.


Dar nu numai conflictele cu semenii îl fac pe (anti)eroul nuvelei să apuce calea pelerinajului pe necuprinsele spaţii ale URSS (un fel de Ulise, cu un drum sinuos spre casă), ci şi o permanentă luptă cu sine. Rădăcinile sunt ancestrale şi cu proiecţii în mitologie (şarpele este atât o imagine a îndoielilor care îl macină din interior, cât şi un simbol al fatumului tragic, de neevitat). De altfel, exegeţii ignoră pe nedrept acest personaj, şarpele (şi atunci nici Sirena din altă nuvelă nu mai poate fi citită prin prisma mistică, eliadescă), în alte locuri: un simbol al casei, al baştinei (care nu migrează, ca păsările sau peştii).


Dar esenţial este altceva: perspectiva narativă ce implică reflecţia şi introspecţia plasează accentul de pe fabulă/ tramă (de altfel, dramatică şi chiar tragică) pe trăirile interioare. Iar „dezrădăcinatul” e unul dintre mulţii care „fug de acasă” (fie şi dintr-o frică mare: şarpele îi muşcase mortal vaca pe care trebuia s-o păzească, pentru că hrănea toată familia). Nici „veneticii” care îl omoară (atenţie: nişte străini îl omoară pe un pribeag revenit acasă!) nu sunt chiar „străini” – „unul zice că-s de la Soroca, altul că-s de la Chişinău”! Dar percepţia în epocă (un timp când ţăranii nu aveau paşapoarte-buletine şi nu puteau părăsi baştina fără ştirea autorităţilor) asta era: lumea (patriarhală, da) se împărţea în „băştinaşi” şi „venetici”. Mai profundă mi se pare această observaţie a cercetătoarei operei lui Ioviţă: „Asupra banalei lumi din perioada sovietică pluteşte o «adiere» metafizică. Explicaţia e una de profunzime. Autorul insinuează în toate o disperare fără leac, o disperare senină, care poate fi identificată cu disperarea de a exista în lume”.


Prin dramatismul ei (şi poate prin etalarea limitei: a stărilor paroxistice, dar şi a „marginii”) proza lui are multe similitudini cu cea a lui Vladimir Beşleagă. Şi poate a lui Serafim Saka. Iar în ceea ce ţine de „austeritatea stilului” lui Vlad Ioviţă, ea nu divulgă un minimalism ascuns sau o sărăcie a limbajului unui transnistrean care a trebuit să recupereze mai greu decât cei din dreapta Nistrului o restanţă lingvistică, ci inteligenţa narativă a unui discurs bine temperat. Ioviţă e maestrul artelor vizuale şi el mizează (inclusiv aici, în proză) pe vizual mai mult decât pe rezonanţele sonore ale discursului. Şi pe relevanţa mişcărilor mai mult decât pe arabescurile lingvistice. Dovezi că „minimalismul” său nu e un stil sunt intermitentele eşuări în discursivitate, patetism şi poetic.


Având în vedere resuscitarea interesului faţă de proza lui Ioviţă la câteva decenii de la trecerea lui în nefiinţă, e uşor de presupus că, odată cu interesul punctual, pe text, odată cu revizitarea operei, se produce şi constituirea mitului. Unele calităţi sunt exultate şi aduse la dimensiunea unui stil (aproape: a unei şcoli), iar unele inconsecvenţe sunt, invers proporţional, estompate.


*Vlad Ioviţă, Sirena, ediţie îngrijită de Viorica Zaharia şi Dumitru Crudu, Editura Junimea 2018, 420 pag.


** Vlad Ioviţă, Magdalena, postfaţă de Alexandru Burlacu, Editura Ştiinţa, 2020, colecţia „Antologia prozei scurte”, 304 pag.

 
Descarca oferta
Coșul meu
Vezi cosul 0 produs(e)
$Suma 0
Top vânzări
Atlas zoologic de Tudor Cozari
Fizică. Culegere de problem... de Mihai Marinciuc, Vladimir Gheţu, Mircea Miglei, Miron Potlog
Limba română. Lecturi liter... de Maria Buruiană, Aurelia Ermicioi, Silvia Cotelea
Newsletter
© Copyright 2015 Știința
Developed by WebConsulting