Recenzie pe marginea volumului Pan Halippa, Scrieri. (Selecția și îngrijirea textului, tabel cronologic, note și comentarii, iconografie de Ion Negrei și Mihai Papuc. Studiu introductiv de Alexandru Burlacu. Editura Știința, Chișinău, 2021)semnată de Constantin Cubleșan pentru rubrica Memorie literară în ediția de septembrie a revistei Tribuna.

Istoria literaturii române din Basarabia cunoaște aceleași frământări în evoluția sa ca țara însăși.
Dar o viață organizată se face simțită abia după 1918 când, profitând de evenimentele revoluției din Rusia, Basarabia își proclamă independența față de Imperiul rus, în ideea realizării mult doritei uniri cu țara. Unul dintre oamenii politici de marcă, scriitor de notorietate, poet, memorialist, Pan (Pantelimon) Halippa, militant înflăcărat pentru această cauză, autor a sumedenie de articole pe această temă, ilustrându-se astfel și ca un publicist de anvergură în afirmarea condiției naționale românești a poporului basarabean, scrie într-unul din articole, intitulat „Naționalitatea”: „Unul dintre temeiurile vieţii oamenilor pe pământ este naţionalitatea sau neamul din care ei fac parte. Prin cuvântul de naţie sau neam se înţelege un număr mare de oameni de același sânge, așezaţi pe un pământ anume, având același grai, pe care ei l-au alcătuit, același trecut, mai mult sau mai puţin aceleași interese în timpul de azi și aceleași năzuinţe în viitor. Noi, moldovenii din Basarabia, suntem de naţionalitate românească, adică suntem din neamul românesc, care alcătuiește un popor numeros de vreo 15 milioane de suflete, ce locuiește pe întinderea mare de pământ dintre râurile Tisa, Nistru și Dunărea și Marea Neagră. Sângele, care curge în vinele noastre, este daco-roman, adică al vechilor daci și romani, cu o mică amestecătură de sânge al altor neamuri, care au trecut prin părţile noastre sau cu care noi am venit în atingere în cursul veacurilor. Și sângele, și limba, și trecutul, și interesele de azi și de mâine – într-un cuvânt, totul – ne deosebește de neamurile care ne înconjoară, ceea ce dovedește că naţia noastră are menirea ei deosebită pe pământ. Astfel fiind, noi trebuie să ne înţelegem cât mai bine menirea noastră și să ne punem pe înfăptuirea visurilor noastre naţionale cât mai degrabă”.

Ca președinte al Sfatului Țării, în 1918 proclamă autonomia Basarabiei, votând Unirea acesteia cu România Mare.

Pan Halippa s-a născut la 1 august 1883 în comuna Cubolta din ținutul Soroca, în familia preotului Nicolae. Urmează școala din localitate apoi Școala Spirituală din Edineț (1893) și între 1898-1904 Seminarul Teologic din Chișinău. Se înscrie apoi la Facultatea de Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia) pe care o abandonează după doi ani și se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași (1908-1912). În 1913 revine la Chișinău unde, alături de N. N. Alexandri editează publicația lunară „Cuvântul moldovenesc”. În 1917 participă la înființarea Partidului Național Moldovenesc urmând de aici încolo o carieră politică remarcabilă. Între 1919-1940 ocupă diferite funcții ministeriale (Ministrul secretar de Stat, Ministru al lucrărilor publice, Ministrul sănătății și ocrotirii sociale), între 1918-1934 este deputat și senator în Parlamentul României. În 1926 își publică unicul volum de versuri, Flori de pârloagă, în bună tradiție clasicistă. „Pan Halippa – scrie Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ediţia a III-a, București, 2002) – își trece versurile prin surdina jalei basarabene, dându-le asperități vegetale grațios-sălbatice de „flori de pârloagă” și îmbinând tonalitatea de lamento cu una mesianică și cu o alta mistică, potențată și de figura lui Christos, călăuzitorul căii jertfei ș-a iubirii”.
În 1940 ia parte la înființarea Uniunii Scriitorilor din Basarabia, dar războiul și mai ales ruperea provinciei din corpul țării, după tratatul Ribbentrop-Molotov, face ca destinul său să se frângă. În 1950 a fost arestat alături de alți nouăzeci de iluștri intelectuali români și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației. După doi ani este predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. Este condamnat la moarte dar sentința nu va fi executată, căci este restituit României care îl trimite din nou la închisoare, în penitenciarul de la Aiud, unde rămâne până în 1957.
Eliberat din închisoare se stabilește la București și decedează la 30 aprilie 1979, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Ca scriitor se ilustrează în poezie și cu deosebire în publicistică (Pan Halippa, Scrieri. Selecția și îngrijirea textului, tabel cronologic, note și comentarii, iconografie de Ion Negrici și Mihai Papuc. Studiu introductiv de Alexandru Burlacu. Editura Știința, Chișinău, 2021), pledând continuu și ferm pentru ideea de românitate în Basarabia și de unitate națională deplină. Poetul e, fără îndoială, animat de aceleași deziderate spirituale, cultivând însă un vers cantonat în prozodia de secol nouăsprezece, cantabil și discursiv, cu o anume nuanță de vetustețe, dar exprimând sincer și chiar cu eleganță, sentimente profunde de dragoste de țară, de pământul natal, exultând în cultul istoriei naționale și denunțând suferințele de veacuri ale omului nevoiaș. Pe aceste coordonate își lansează crezul literar, își denunță personalitatea poetică: „Viața m-a-nfrățit cu jalea,/ Jalea m-a-nfrăţit cu cântul,/ Cântecu-mi deschise calea/ Să fiu frate cu pământul.// Cântul meu e cânt de slavă/ Pentru-a plugărimii gloată;/ În orașe, cu-a lor pleavă,/ În zadar el rost își cată.// Umedul bordei de țară/ Este pentru el palatul –/ Și de iarnă, și de vară/ Unde își așterne patul.// Casa mică țărănească/ Este așa de încăpătoare/ Pentru el ca să domnească/ La o zi de sărbătoare!// A lui locuri îndrăgite:/ Codrul verde cu poiene,/ Șesul cu cirezi de vite,/ Câmpul plin de buruiene;// Și nimic în lumea toată/ Nu-l încântă-așa de tare,/ Ca sârjoaca înspicată/ Pe întinsele ogoare!” (Cântul meu). Sunt rezonanțe care fac trimiterea către poezia din prima parte a creației lui Octavian Goga, dar nu are nici forța nici patosul acestuia. Mai degrabă vibrează pe coarda liricii elegiace, cu accente religioase, în maniera lui Alexei Mateevici, căruia îi și face un consistent profil, într-unul din eseurile sale: „Alexei Mateevici era cântăreţul Basarabiei! Cu adevărat putem spune că până la dânsul nimeni din moldovenii basarabeni rămași acasă nu au spus cu atâta foc, cu atâta simţire și într-un vers așa de puternic amarul plugarului basarabean, dar, totodată, și vânjoșia sa de oţel, pe care se va clădi renașterea ţării. Această renaștere poetul o prevede și o cantă în imnuri de slavă, în „cântece ale zorilor”, îmbinate cu accente profetice”. În haloul acestei lirici, Pan Halippa scrie versuri elegiace, evocatoare de suferință și de rugă, așa ca în poezia Miez de noapte: „Târziu în tăcerea de noapte,/ Când doarme greu toată suflarea,/ Eu vin înaintea icoanei/ Și bâjbâi încet lumânarea.// Când mucul s-aprinde mai tare,/ Lumina răzbate-n ungheruri,/ Iar buzele-ncep să șoptească/ O rugă fierbinte spre ceruri:// „Din căi rătăcite, Stăpâne,/ La netede drumuri mă scoate,/ Ș-ajută-mă, Sfinte Părinte,/ Să scap de dureri și păcate.// Păzește-mă, Bunule Tată,/ De multele lațuri întinse/ Și vindecă-mi inima slabă/ De pofte și patimi cuprinsă.// Spre neamul meu blând în durere/ Îndreaptă-mi, Stăpâne, privirea,/ Căci n-avem aiurea un sprijin/ Și-n Tine vedem mântuirea.// E timp să se facă dreptate/ Și nouă ce tragem durere!/ Îndură-Te-n ceasul peirii,/ Căci altfel ni-i peste putere!... ”// Și-mi arde pe buzi rugăciunea,/ Ca mucul luminii în sfeșnic;/ Iar blândul Hristos mă mângâie/ Cu zâmbetu-i dulce și veșnic...// Dar iată că mucul se-ndoaie/ Și sfârâie-n ceara topită,/ Apoi lumânarea se stânge/ În noaptea amarnic cumplită.// Și-n sufletu-mi slab și molatic/ Cernita-ndoială răzbește;/ Iar ruga, fierbintea mea rugă,/ Pe buze încet se sleiește”. Mult îndrăgind ținuturile natale, Pan Halippa le va picta în tablouri emoționante, scriind elegante pasteluri ce amintesc maniera descriptivă a celor datorate bardului de la Mircești. Așa bunăoară, într-o poezie inspirată de râul pe malurile căruia a copilărit, Valea Răutului: „Șes întins, fântâni în cale,/ Printre lanuri un drumeag, /Stuhării colo în vale;/ Peste vale culmi șirag.// Nu se vede unde-i gârla,// Doar colo un pârâiaș,/ Se zărește unde-i târla/ Și s-aude-un fluieraș.// Mai departe apa lină/ Se ascunde-n păpuriș/ Și de-acolo la lumină/ Iesă numai pe furiș.// Zarea-i dulce, cenușie./ Aeru-i păinginit/ De o boare argintie,/ Ce plutește-n val grăbit.// Pe întinsele ogoare/ Muncă sub aprinsul cer;/ Pe urcuș, sclipind la soare/ Pânza drumului-de-fier.../ Cine-ar spune, că alt’ dată/ Pe aici s-a scurs puhoi/ De barbari din lumea toată/ Pân-a nu veni la noi?// Ne-o spun șirul de movile,/ Ce răsar pe-ntinsul șes,/ Carte mută, fără file,/ Dar cu mare înțeles”. Scriind într-o epocă în care experiența curentelor literare și artistice moderne dădeau poeziei dimensiuni expresive noi, Pan Halippa lasă impresia de a fi trecut cu seninătate pe lângă toate acestea, preferând să rămână un bard în tradiție, făcând astfel o frumoasă reverență de pioșenie și mângâiere părintească țăranului truditor, vizionar totodată în destinul istoric al Basarabiei, biruitor, al poporului din care își trăgea obârșia.