O cronică semnată de către Daniel Mariș și publicată în ultima ediție a revistei „Bucovina Literară”, asupra volumului Silviei Goteanschii „Memoria hienei”, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2018.

Suport al tensiunii existenţiale, lirica Silviei Goteanschii işi proiectează jocul oniric cu o luciditate care abstractizează şi o senzualitate ce personalizează rafinamentul filtrării stimulilor introspectiveramificaţi din străfunduri in conştient şi viceversa, in căutarea graalului izbăvitor, ca o contemplare in oglinda propriei conştiinţe.

Pe acest culoar identitar, al esenţei şi semnificaţiei sale, configurat funciar prin relevarea unei imagerii a derizoriului, a acelei aşteptări a posibilului printr-un glissando gravitaţional se inscrie şi antologia sa, „Memoria hienei” (Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2018).

Discursivitatea poemelor, bine temperată, tinde să evite transcenderea brutală a realului, imperativul receptării fiind circumscris unei disperări casante, impusă in chip necesar, in funcţie de traiectoria confesiunii stretoscopice şi clivajul dublei limitări, a lumii şi a sinelui:

„Oraşul ăsta e foarte bolnav.

Oraşul ăsta e dintele/ meu de minte.In sfarşit simt o fericire tăioasă/ tăioasă, toate lucrurile mele s-au apropiat,/ mi-am adus aminte de mama.

Tata umblă/ după ea, cu un cui in cap, incă. Pe un monitor,/ In stradă, se-arată toată viaţa lor, cu subtitrare in/ toate limbile pe care le-am cunoscut bine” (Memoria hienei).

Această continuă şi imprevizibilă derivă a memoriei sub semnul fatalităţii ne duce cu gandul la povestea visului lui Lao Tse, inţeleptul pus in faţa dilemei celui care visa un fluture şi in vis, fluturele il visa pe cel adormit. De aici, reacţia de spaimă in faţa perspective rătăcirii in vis şi a pericolului de a mai distinge realitatea.

Care realitate, s-a mirat filozoful, cea a fluturelui, sau cea a persoanei care doarme?

Raţiunea de a scrie contra biografiei, dincolo de evidenţe, ghemuirea in sine şi cabrarea eului izolat in faţa tăcerii spaţiilor infinite conduc la perceperea unei oboseli stranii, cand „Toată lumea care te iubeşte/ şi iţi umblă la creier/ fredonează incetişor cantecul crimei” (Hasta la vista, baby).

Conştiinţa temporalităţii devine scena unui tragism in surdină, a re-venirii la filonul erotic, cu un hedonism speculativ ce tinde să parcurgă drumul invers spre propriile oglindiri lăuntrice, aflate intr-o dependenţă mutuală de o (re)facere a ierarhiilor şi nucleelor de esenţă, disipate in tot ceea ce are tragicul mai inefabil: „pentru că atunci/ cand nu inţeleg nimic din ceea ce se intamplă,/ mănanc pentru cel pe care-l iubesc/ căruia inainte şi după dragoste/ ii este foame” (Băiatul din Amsterdam Pub).

Fără aprehensiuni inutile, fluxul de senzaţii nu are obstacole senzoriale iar metaforele iluminării parcurg etapele intrupării şi destrămării, a combustiilor spontane generate de suferinţa nesaţului, a iubirii in sine, un mod propriu de evaziune pe itinerariul desprinderii de raţiune dar şi al unei distanţe ironice faţă de afectivitatea defulantă: „Imi treci cu degetul pe şira spinării/incolo şi-ncoace stangaci/ ca acul de gramofon pe o placă zgariată/ şi totuşi ce mătăsoasă mă simt/ in gandurile tale ucigaşe/ sub acest clar de lună nesăbuit” (Dulcele meu asasin).

Presupunand posibila exorcizare a amintirii, inserţia experienţelor in memoria pasivă a eului, in-conştienţa magmatică devine un catalizator al interiorizării, la nivelul iluziei paradigmatice.

Neincetata alternare de perspective provoacă o structurare luminoasă a dorinţei de evadare din haos, din dezordinea invadentă conferindu-i strălucirile tăioase ale unei ghilotine lăsate in urmă dar nu abandonate:

„Ne place să credem că cineva ne păzeşte/ ne bucurăm/ că intră soarele in căsuţe./ eu mă iubesc/ mă iubesc cel mai mult pe mine, e o dragoste toxică/ pentru oglinzi, care micşorează imaginea/ pană la punct,/ şi-atunci de ce fug,/ fug ca o pisică sălbatică in inima ta,/ şi punctul mi se pare/ o strachină de lapte călduţ,/ ne e aşa de bine/ aşa de bine,/ că nu am observat ochiul care/ ne ţintuieşte./ Ne place să credem că cineva ne păzeşte/ şi că acţionează ca o contraotravă.” (Cineva ne pandeşte).

Autoreflectarea in propriile dileme succeed reflexelor corpului şi crochiurilor sale argotice. Dramele cărnii provoacă redempţiunea dar nu o apropie.

Este vorba despre ceea ce Karl Jaspers numea sinteza antinomică, trăirea concomitentă a opoziţiilor de la o inălţime ameţitoare, acolo unde realităţile pot devein revelatoare: „peste pămant va da o ploaie incredibilă intr-o zi,/ cand toate se vor topi şi mă vei revedea/ la fel de frumoasă,/ ştii tu, frumuseţea mea violentă, de care mi-e jenă/ cu jenă mi-i de grija maternă pe care o simt/ pentru toţi nenorociţii pe care / i-am iubit,/ mă vei privy ca pe o himeră cu un trandafir alb/ infipt in laringe,/ vei vedea in jurul meu cum se intind/ rauri de lapte gras,/ cerul va fi ca o pastă finetti,/ mă vei dori,/ va fi ca atunci cand faci dragoste şi te ineci/ in propriul plans,/ eu nu voi avea decat o mare dorinţă de aer/ şi poate incă/ această greaţă milenară pe care, chiar acum, o fac publică.” (Bronhospasm).

Există poate o premise extinsă a racordării liricului la sensul metafizic al tragicului şi sfera de atragere la care este supusă conştiinţa. Neliniştea fiinţări este puternic marcată de acea „memorie devorată de memorie”, printr-o operaţiune a schimbărilor succesive de perspectivă ce cadenţează cum nu se poate mai bine plutirea in neant şi regăsirea intr-o lume a concretului.

Intre contradicţii ce par a se defini una pe alta, „reacţia mea la moarte e aproape un libido”, susţine poeta. Dincolo de orice vulnerabilităţi, „frumuseţea violentă” a poeziei sale (după cum o percepe Nina Corcinschi) ascunde doar aparenţele unei stări de spaimă secretă şi disperare rece. Este o altă epocă nu prea indepărtată.

Este victoria strălucită a tandreţii bine conservate ca generare şi revenire, a fascinaţiei pentru trecere şi efemer. Silvia Goteanschii are calitatea artistică şi afectivă de a smulge cuvantul din adancurile angoasante şi de a sugera cu toată candoarea, nevoia de patimă şi de eliberare.

Dintr-un fel de culise, de dincolo de adevărurile crude, dorinţa contrariată rezistă tentaţiei abolirii de sine printr- un sistem de vase comunicante intre cerebral şi trup, ca o traversare a realităţii prin care se intrezăresc fosforescenţele descompunerii şi inflorescenţele devenirii.

„Memoria hienei” este un admirabil manual al arheologiei supravieţuirii şi vulnerabilităţii, o meditaţie asupra capacităţii de absorbţie a spiritului intr-un spaţiu ontologic al instinctului devorator, candorii şi transformării de sine: „ştii, tu cand apuci cu dinţii muşchii mortului/fii mai duios, aş putea fi şi eu acolo”.

Daniel MARIȘ

Bucovina Literară

serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6 (350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020, pag. 88-89