Dan Gulea publică în ediția 6/2024 a revistei „Viața românească” o cronică pe marginea volumelor Leonid Dimov, Opere, ediție coordonată de Ion Bogdan Lefter, text și note de Ion Bogdan Lefter, Alexandru Dumitriu, Andreea Teliban, vol. I-II, Editura Știința, Chișinău, 2023

„O ediție panoramică”, așa cum sunt numite de către editor cele peste 1000 de pagini din opera lui Leonid Dimov, editată de Ion Bogdan Lefter, exprimă câteva importante reconfigurări ale istoriei poeziei noastre din ultimul veac.

În Recapitularea modernității (2000), Ion Bogdan Lefter propunea o secvențiere ce începea cu simbolismul (sfârșitul secolului XIX), continua cu modernitatea interbelică, întreruptă de paranteza proletcultistă și refăcută, în epoca postbelică, de redescoperirea metaforismului (imagismului), denumită neomodernism, urmată de apariția postmodernismului. Punctul-cheie: anii 1960, unde se manifestă, așa cum au observat și alți autori de istorii literare, integrale, totalizatoare, sau critice, selective – două direcții: cea a încifrării limbajului, autoreferențială, modalitate de evadare, atât cât se putea, dintr-o realitate adesea constrângătoare, în care cezarul își cerea tributul – și cea care a căpătat, din considerente de sociologie a receptării, atributul de „subterană”. Acestei a doua direcții a poeziei îi aparțin Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu. Există și un nume care îi poate cuprinde: onirismul, în înțelesul polemic de viziune lucidă, de consemnare a realității cu mijloacele visului. O introducere la un volum din 1970, Eleusis, realizat de Leonid Dimov, în colaborare cu artistul vizual Florin Pucă, aduce o mărturie antică despre descinderea în infern a lui Pitagora, planificată: gânditorul își stabilește un sălaș subteran, provizii, astfel încât să poată sta o îndelungă perioadă, dar și o corespondență cu mama sa, care îi va remite diferite tăblițe cu știrile momentului. Atunci când iese, Pitagora este pe deplin informat despre lumea în care pășește din nou, spre uimirea profanilor.

Și ultimul volum antum, Veșnica reîntoarcere (1982), are un „start” asemănător, care invocă luciditatea; comparația este făcută cu Nietzsche „pe malul lacului Silvaplana”, referire la acel cadru elvețian în care filozoful a compus revolta din Zarathustra: „am avut și eu, spune Dimov, viziunea veșnicei reîntoarceri. Pe niciun mal. Așa, în odaie. Deschizând un ochi, unul singur, spre a nu spulbera amintirea visului de dimineață”.

Luciditatea aceasta, teoretizată și în diferite dezbateri alături de Dumitru Țepeneag, de Daniel Turcea, poate fi cercetată, în evoluția ei, nu doar în volume de poezie precum Ninsoarea electrică de Traian T. Coșovei, Ieșirea din apă de Ion Stratan, Cântece de trecut strada de Florin Iaru, Faruri, vitrine, fotografii de Mircea Cărtărescu, Aer cu diamante (volumul colectiv al celor de mai sus), Globul de cristal de Ion Bogdan Lefter, Hipermateria de Magdalena Ghica, Cinci (de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Mușina) – și lista ar putea continua, ci și în acest nou Dimov.

Pentru că este un nou Dimov, mărturiile despre experimentele sale găsindu-și acum exemplificările; dorința poetului de a face un volum alcătuit din trei poezii, trei proze și trei piese de teatru poate fi urmărită în prozele descoperite în periodice de editorii Ion Bogdan Lefter, Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban: Cavalcada din 1969 este o anticipare a Păsării de argint (1984 – poem subintitulat „povestire”), Cadillacul negru (1970) va deveni poemul Automobilul din volumul Veșnica reîntoarcere (1982) etc. Punct de interes – teatrul lui Dimov, fiind recuperate două – din posibilele trei piese într-un act, Expansiune și Pasărea Phoenix, accentuând indistincția dintre genuri, atât de caracteristică vizionarilor.

Un alt merit al ediției este viziunea asupra lui Dimov; se schimbă acum încadrarea din boema „singaporeză” – după cum este cunoscut în câteva abordări istorico-critice, de la numele crâșmei denumite „Singapore”, unde mnemotehnica onirică era cea mai cunoscută, așa cum arată volumele lor de rondeluri, de sonete sau chiar exploziile din „cununi de sonete” ale unui Tudor George, cel supranumit Ahoe!. Răspunzător de această schimbare este cel de-al doilea volum al ediției, care dezvăluie o privire asupra a ceea ce se poate numi „laboratorul” lui Dimov – nu în sens filologic (existând relativ puține manuscrise de la poet, ale căror variante ar putea fi comparate), ci în sensul unei minți ordonatoare care a compus o istorie a literaturii române din perspectivă onirică, invizibilă, de fapt, până acum, până la extragerea textelor din publicațiile vremii. Iar publicațiile vremii sunt în primul rând Luceafărul din seria Ștefan Bănulescu, intervențiile lui Dimov fiind identificate în special în perioada 1968-1969-1970– deși unele articole mai apar și în anii 1980. În această istorie a literaturii române, Dimov pornește metodic, din epoca veche, a lui Neagoe Basarab și a cronicarilor, atingând principalele repere ale istoriei noastre: Țiganiada, Eminescu, marea poezie interbelică, apropiindu-se cu instinct critic de epoca prezentă: Virgil Teodorescu (aflat în perioada de „reîntoarcere la uneltele sale”, după atitudini proletcultiste), Nichita Stănescu (cel care știe „drumul cel mai direct care duce la poezie – dar și cel mai cumplit, mai costisitor”), Matei Călinescu (din Zacharias Lichter), Sorin Mărculescu, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu…

Firește că orice poet a scris teorie, a scris istorie literară, dar bosa lui Dimov este susținută de intensa sa activitate de traducător al unor texte teoretice: Istoria romanului modern de Albérès, clasicul De la Baudelaire la suprarealism al lui Marcel Raymond, la care se adaugă literatură de Tolstoi, Nerval, Giambattista Marino. Nu este întâmplător interesul pentru Dostoievski, căruia îi consacră mai multe articole, semne ale unei perspective monografice. Extazul lui Dimov este unul sistematic, nu se desfășoară așadar prin exaltări întâmplătoare (a se citi: sinusoidale) în fața miturilor fondatoare, în fața monedelor de pildă antice.

Este un alt Dimov, a cărui profunzime vine din atenția la filogeneze, la comparatistică, la receptare – altceva decât partenerul de teorie al lui Țepeneag, cum se vedea în antologia Momentul oniric, alcătuită de Corin Braga (1997), altceva decât autorul ce elabora manifeste și proiecții teoretice pro domo sua, acel autor modelat, așadar, conform unor șabloane ale receptării avangardei istorice (de la butada potrivit căreia avangarda este compusă prin sinteză din manifeste… și poate și favoriți).

Este un Leonid Dimov integral, alcătuit în urma unui efort considerabil al lui Ion Bogdan Lefter, de-a lungul timpului, exemplificat de: Opere (un singur volum, Editura Paralela 45, 2006), Opere în trei volume (Editura Paralela 45, 2010-2012), Carte de vise (o antologie la Editura Cartea Românească, 2019). Sigur, demonul exhaustivității anunță că mai există o serie de texte Dimov, ale poetului care se forma, ce vor face obiectul unui alt volum, dar și unele poeme ce sunt variante ale celor din volume, lăsate practic de poet în afara cărților, câteva sute de texte. La ceea ce mai este lăsat în afară se poate cuantifica și opera extraliterară: s-au editat Scrisori de dragoste din junețea autorului.

Dar, foarte important, deși este plasată în secțiunea de iconografie caracteristică edițiilor critice, dimensiunea vizuală a poeziei lui Dimov își găsește aici o largă exemplificare, prin reproducerea unora dintre intervențiile lui Florin Pucă, cel care i-a alcătuit din punct de vedere grafic majoritatea volumelor, începând de la Carte de vise; se insistă asupra lui Eleusis (1970), dar mai ales asupra Amintirilor (1973), volumul alcătuit în trei, împreună cu Mircea Ivănescu, racordând onirismul unei tradiții text-imagine cu suficiente exemple din cultura noastră sau din cea universală.

Într-o dedicație pe volumul Veșnica reîntoarcere, reprodusă în această ediție, Dimov îi scria lui Ion Bogdan Lefter, viitorul editor, câteva rânduri despre o posibilă întâlnire pe malul lacului Silvaplana; cu o expresie a lucidității de care aminteam, se poate spune că această întâlnire se produce acum, în această ediție critică, unde sunt reluate inclusiv cele câteva rânduri pe care le semna poetul despre un tânăr debutant în poezie, undeva la 1978.

Dar este, mai cu seamă, un proiect intelectual de prim rang, care definește o anumită viziune asupra literaturii noastre, asupra literaturii în genere, inclusiv prin reverberații spre artele vizuale.