Poezia română (și întreaga literatură, dar cu poezia e mai simplu, ea e mereu în avangardă, ea e obligată să nu pastișeze etern și invariabil paradigme răsuflate) are nevoie de sânge proaspăt. De incursiuni străine. În acest sens, un medic precum Voiculescu, un matematician ca Barbu sau un biolog ca Dimov îi oferă șanse suplimentare de împrospătare. Fie și din motivul că ei au studiat poezia în altă ordine decât cea cronologică.

Programându-mi o cronică la o ediție recentă – Ion Barbu, Opere, Studiu introductiv de Bogdan Crețu, Știința, 2025 – mă gândeam să aleg ceva „reprezentativ” pentru poezia lui Barbu (și aici, de obicei, îți vine în minte ceva din ciclul oriental sau din poezia ermetică), dar am înțeles cât de mult riscam să devin previzibil, repetitiv, doct și, în consecință, plictisitor. Tocmai în cazul lui! Ezitam, totuși, să încep cu banalele „ocazionale”, dar cât de mult greșeam! Pentru un poet care a devenit autor de versuri dintr-un pariu (după care a părăsit ringul, lăsându-l la dispoziția celor chemați), „ocaziile” sunt singurele explicații ale „nașterii artei”. Și legătura cu Nietzsche e directă, sărbătorile din care s-au născut cântecele dionisiace, apoi tragediile erau și ele „ocazii” (azi le-am asocia, pe teren folcloric, cu „poezia calendaristică” a tradițiilor, datate în calendarul cosmic). Și atunci am intrat direct în apa tulbure a improvizațiilor naturale, recitind niște versuri, care, iată, mi s-au părut foarte familiare, dar din altă epocă.

Aici mai facem o paranteză (în cazul lui Barbu, ele sunt previzibile). Elvira Sorohan ne va aminti în Introducerea în istoria literaturii că „Versuri din Psalmii moderni ai lui Arghezi («Te drămuiesc în zgomot și tăcere». «Ruga mea e fără cuvinte»), deși comunică alte sentimente, dorm în simplitatea acordurilor din psalmul 53: Grije când am multă/ Tu, Doamne,/ mi-ascultă/ Ruga din tăcere”. Și Nicolae Manolescu îi va regăsi pe Arghezi și pe Eminescu în aceiași psalmi ai lui Dosoftei. Ei bine, exact așa, citind un poem din „ocazionalele” lui Barbu, îl descopăr pe Cărtărescu, cel din Levantul, dar și pe Nicolae Leahu (ca basarabean, am privilegiul să citesc și alți poeți decât regățenii), cel din Epistola Sixtină.

O! Neant, a ta enigmă multe minți a chinuit!

Mulți au vrut ca să pătrundă nepătrunsul infinit

Și muierii să subjuge ceea ce-i nemăsurat.

Deci, și eu, muncit de gânduri și în Faust transformat,

Sub imperiul nostalgiei transcendentelor senzații,

Hotărât-am să-mi vâr sonda în a haosului spații,

Desfidând nemărginirea…

Normal că putem merge și mai departe, până la Bolintineanu și la Budai-Deleanu, dar eu am făcut asocierea imediată, ca simplu cititor, care nu vine în literatură în ordine cronologică…

Deși nu a dus lipsă de imitatori (de la Horia Stamatu la Dan Botta, de la Leonid Dimov la Cezar Baltag și de la Nichita Stănescu la optzeciști), Ion Barbu nu a avut continuatori (nu a avut nici precursori, dar asta e o altă temă), nu a avut discipoli consecvenți pe terenul literaturii. Nu a avut o școală teoretică, deși e citat adesea în legătură cu mișcarea literelor. „Poezia leneșă” e un termen consacrat; balcanismul literar îl vizează în mod prioritar; ermetismul în literatura română e pus în relație cu el, iar despre modernismul românesc în general e greu să discuți fără să faci trimitere la modernitatea sa implicită și la antimodernismul său declarat. Iar alături de cei doi Caragiale, el e un reper sigur nu doar în ceea ce ține de balcanism, dar și în ceea ce ține de literatura/ poezia pură.

În context, reiterăm truismul că ceea ce numim clasici sunt buni pentru că provoacă și sugerează mereu subiecte înnoitoare (implicit, polemice), nu pentru că sunt mereu fresh și veșnic imuabili, deși unii îi vor doar așa: încremeniți în statui poleite cu inox. NU-ul lui Ionesco trebuie recitit nu pentru că tânărul scriitor avea dreptate (și nici pentru că nu ar fi avut dreptate), ci pentru că a amintit ce priveliști noi ne pot oferi schimbările de perspectivă.

Exact în acest fel este interesant Barbu-teoreticianul. Ne poate supăra ironia lui pe seama „sincronismului” lovinescian (împreună cu „imitațiile” și „mutația valorilor”), dar pe de altă parte, teza rămâne valabilă, fie și ca încă o derivată a polemicii. Barbu nu a imitat și nu s-a „sincronizat”, dar s-a afirmat ca modernist (în răspăr cu propriile atacuri la concept), iar același Ionesco (de vreme ce l-am invocat mai sus) a mers în Franța nu pentru a se sincroniza, ci pentru a merge mai departe, semnalând criza limbajului (aș zice: criza limbajului corect, dar aș deschide un alt subiect). E important să fim mereu treji (vorbim de un matematician devenit poet dintr-o glumă) și să apreciem de fiecare dată spiritul ludic al artistului, inclusiv atunci când își îndoaie curba unei figuri deductive din teoria probabilităților, convertind-o în simbol literar, precum această „artă poetică pe invers” dintr-o dedicație pentru Nina Cassian: La anii-mi încă tineri, în târgul Göttingen,/ Cum Gauss, altădată, sub curba lui alee/ – Boltirea geometriei astrale să încheie –/ Încovoiam poemul spre ultimul catren („Ut algebra poesis”).

Dincolo de polemici și persiflări în adresa oponenților estetici (Lovinescu, Arghezi, Blaga, ca să-i numim numai pe uriași), elogiile din interiorul confreriei spirituale sunt adevărate poeme, precum eseul Răsăritul crailor: E prima dată în literatura noastră, și a doua oară, poate, în literatura universală (cazul lui Dostoevski, mai complex, trebuind cercetat cu altă grijă), când natura planetară se substituie naturii biologice, sociale sau simplu umane, a eroului de roman obicinuit. Cu toată fața lor pământească, cei trei Crai sunt numai, în al doilea rând, oameni, dar, în primul: axe universale. Iar numele plutonian al lui Pirgu e de scârbă și de spaimă. De aceea Craii de Curtea-Veche părăsește rafturile cărților pieritoare pentru a se așeza între Scripturi. Nu cunosc meditație mai gravă asupra ticluirii și aventurii Ființei ca această carte de înțelepciune, pe care un act de discreție și gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental. Fiindcă aceste rânduri adie și a proprie „artă poetică”, îmi amintesc că Ioana Em. Petrescu enumera exemplele de „ființe”, „axe universale”, „naturi planetare” din opera lui Barbu (Oul, Melcul, Ciuperca, Centaurul, Câinele) în raport cu similarele imagini universale la Brâncuși: Oul, Pasărea, Peștele, Cocoșul, Foca, Broasca Țestoasă. Dar Mateiu va avea și privilegiul unei dedicații pur-poetice, marca Barbu: Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene,/ Ființa noastră se clădește cu scriptura ta, Matei!/ Prim și ultim Caragiali, ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei./ Iată, arsă în aur roșu și în a smalțului rigoare/ Slava netedă și rară, stricta glorie, o ții./ Neamurile iau aminte. Și pe Crai va să coboare/ Greu, cordonul Sfintei Ana al măreței-Împărății…

Infuzie de arhaicitate

Și încă nu am deschis subiectul postmodernității în legătură cu Barbu, anunțat atât de elegant în eseul Ioanei Em. Petrescu. Apropo, dacă deschiderea spre estetica postmodernismului (văzut de critic ca model cultural care aspiră spre o nouă sinteză, integrând și depășind criza modernismului, într-o încercare de reabilitare (pe baze dinamice însă) a categoriei individualului însemna poate în primul rând recuperarea subiectului și individualului (cum să nu ne amintim și de „noul antropocentrism” al lui Alexandru Mușina?), apoi analiza operei poetice cu o intrare dinspre matematică e o revelație aparte. Și, tot aici, descoperim asocierea poeziei lui Barbu cu opera lui Brâncuși (dintre toți artiștii români cu care e contemporan, Barbu prezintă frapante înrudiri cu unul singur, străin însă sferei poeziei), regăsindu-se ambii atât în „poetica nonfigurativului” (și aici, aș zice, ambii își depășesc timpul), cât și, mai ales – și mai vizibil! – în „depășirea modernismului printr-o infuzie de arhaicitate”.

Ediția de la Știința include toată poezia barbiană, antumă și postumă, din volume și din periodice, dar și toată eseistica literară. Iar studiul lui Bogdan Crețu oferă o lectură la zi, comentând într-o formulă eseistică impactul operei și figurii lui Barbu, dar și oferind o doctă și metodică lectură, bineînțeles, structurată din perspectivă personală: Prefer să comentez poemele lui Ion Barbu nu în ordinea scrierii lor, ci în aceea în care autorul și le-a asumat, pentru că numai așa, în structura gândită de poet, ele alcătuiesc un sistem care e la fel de important, dacă nu mai important, decât fiecare luat în sine. Tocmai întregul redimensionează texte scrise anterior, recalibrate pentru a se potrivi unui program care intenționa să instituie o nouă poetică, bazată pe o gândire științifică, ce viza esențele și instituia un statut autotelic al poeziei. Dar acest efect se poate obține numai dacă trecem poemele din grupajul balcanic și cele baladești prin filtrul celor ermetice. Și fiindcă în legătură cu Barbu avem ocazia să discutăm despre ermetismul poetic ca fenomen, sunt interesante reflecțiile lui Bogdan Crețu care consideră că aventura decriptării e mai importantă decât achiziția de la capătul ei. Experiența hermeneutică e mai consistentă decât mesajul deconspirat în urma ei. Iar înainte de asta, exegetul a comentat oferta lui Bogdan Suceava, care înclină să creadă că în cazul lui Barbu e obligatorie și o lectură dinspre matematică. Tema oricum rămâne deschisă și ipotezele trebuie testate pe măsura prezentării lor. În context, se potrivesc și explicațiile unui fizician, precum Niels Bohr, pe care îl citează Ioana Em. Petrescu (eu citez din memorie): în fizica atomului se pot permite diferite descrieri, inclusiv cele care se exclud reciproc, deoarece jocul imaginilor diferite oferă descrierea necesară. Cine a fost împătimit de rezolvarea problemelor de șah, își poate imagina perfect procesul „decodificării” poemelor ermetice: întâi, o anume simetrie sau – la caz – euritmie a imaginilor (faza când opera de artă încântă încă înainte de a fi înțeleasă); apoi o serie de frumuseți superficiale, uneori false, ale pistelor greșite; apoi o căutare sufocantă, dezarmantă, a „adevărului”, dincolo de frumuseți și dincolo de rațiuni… În fine, dezlegarea enigmei, poezia luminându-se în toate splendorile – lumini, umbre și penumbre – ei, fără excepții. Nu e doar decodificare/ dezlegare a nodului, dar frumusețea nu e deplină fără acest proces de căutare detectivistă.

Ca să nu te complici, din Barbu e mai ușor să construiești un mit (al balcanismului, al ermetismului, al purismului etc.), e mai ușor să-i construiești o statuie (mai ales că are și un bun postament teoretic). Ar fi însă prea puțin interesant (și nu e tema noastră). Aici se mai impune și o polemică dinspre Iluziile literaturii române (ale lui Eugen Negrici), unde statuile se demolează, deși acolo Barbu e un factor deranjant, în răspăr cu multe afirmații ale „iluzionistului” Negrici. Și mai poate fi o lectură a lui Barbu dinspre minimaliști (exceptând formele riguros clasice, ce este faza ermetică – și economă! – a lui Barbu dacă nu un exercițiu – algebric, da – de formulare concisă, minimalistă, exactă, a discursului poetic, construit pe sugestii?) Arte povera, în termenii plastici ai artei contemporane.

Pe contrasensul imaginii statuare, clasicizate și cristalizate, deschiderile pe care le oferă polemicile și revelațiile sunt preferabile în cazul lui Barbu… Este precum cazul schimbării de optică în geometria neeuclidiană, când postulatul lui Euclid, care presupune că printr-un punct aflat în afara unei linii se poate trage o singură linie paralelă, după Lobacevski și Riemann, se descoperă că în realitate se pot trage o infinitate de linii, paralele cu linia dată, încrucișate în același punct-reper. Și atunci o sintagmă memorabilă și memorată împreună cu strofele-repere, precum „nadir latent”, de ex., nu mai este doar un citat neuitat, ci și un principiu întreg, anunțând trecerea de la pictura – pardon, poezia! – figurativă la imaginile abstracte, ipotetice, probabile, adică la pictura – pardon, poezia! – nonfigurativă, reflectată în imaginar, nu în oglinda empirică.

Mircea V. Ciobanu