Recenzie pe marginea volumului: Prin Basarabia românească. 1918-1944 (Antologie de Olga Iordache și Liviu Papuc, Introducere de Ion Țurcanu, Editura Știința, Chișinău) semnată de Ioan Răducea pentru revista Scriptor.

Dacă ne surprinde ceva în istoria postdecembristă a atitudinii statului față de românii din jurul țării, aceasta este ciudata simetrie dintre impetuozitatea activității multor oameni de cultură și a numeroase organizații, care investighează, documentează, relevă situația românității și moderația, ca să nu spunem pasivismul ori lucrarea împotrivă, a factorului oficial. În jur, deznaționalizarea se urmează cu pași mărunți/ măreți, din văile aromânești ale Greciei (altădată înzestrate, de către același stat al românilor, cu școli și chiar cu licee promotoare ale culturii naționale) până în câmpurile de peste Nistru și de peste Bug (care, de asemenea, cuprind sate românești, unde au funcționat chiar și școli românești). Ne ignorăm deci, în datele noastre etnice, din Beskizii Poloniei (cu tot cu papa Ioan Paul II, care și-a declarat originile sale valahe) în Epirul Greciei (leagănul Vlahiei Mari medievale) și de la Jeiani (sat în Croația) la Zâmbreni și Logăneștii Noi (din preajma Oceanului Pacific) iar statul român pare a avea rolul de a gira această distructivă uitare. În atare condiții, cu atât mai mult iese în evidență tenacitatea cercetătorului ieșean Liviu Papuc, cel mai important, în acest început de mileniu, antologator de materiale referitoare la două asemenea spații istorice (Bucovina și Basarabia), în ediții cu titluri care vorbesc de la sine: Bucovina în relatări de epocă, Bucovina în repere de epocă, Bucovina în mărturii de epocă, Drumuri prin Basarabia românească, Basarabia de altădată (în imagini de azi).

Pe lângă refacerea, din mozaicul consemnărilor, mai mult sau mai puțin literare, a climatului de epocă, aceste ediții au și meritul punerii în context, deseori și a scoaterii din uitare, a unor texte și autori merituoși, ca să nu mai vorbim de interesul documentar, prin care literatura își dă mâna cu istoria, geografia, etnopsihologia, sociologia etc. Pe aceeași logică este construit și volumul Prin Basarabia românească. 1918-1944, alcătuit, ca și alte câteva, împreună cu cercetătoarea Olga Iordache.

Publicat la prestigioasa editură „Știința” din Chișinău, el beneficiază și de temeinica prefață a istoricului Ion Țurcanu care, pe lângă că numește, cu o nevisată, până mai deunăzi, naturalețe, „spațiu românesc” provincia în cauză, are și răbdarea să puncteze cu liniște marile merite dar și anume scăderi ale volumului. Există, ca în orice întreprindere omenească, și de acestea, însă noi nu regretăm predominanța consemnărilor din primii ani de după Unire ori valoarea lor inegală (în măsura în care contribuie la autenticitatea tabloului) și mai ales respingem etichetarea drept „patriotardă” (într-o „plicticoasă narațiune”) a frazărilor marelui jurist E. Ionescu-Darzeu, al cărui stil prefațatorul nu-l iubește dar care realizează, de fapt, o extraordinară monografie a extremului nord al Basarabiei (ocolul Româncăuți), vie, complexă, marcând atașamentul față de țară nu doar al țăranilor români de acolo, dar și al celor „hahlâi” (haholi, ucraineni), fericiți că au scăpat de bolșevism și că au primit pământ.

De neuitat rapiditatea (re)învățării, de către toți, a limbii române ori scenele de la primul vot universal – și de trei ori fericiți antologatorii, că au recuperat (din „Neamul românesc”, numere din 1920) un asemenea text, care merită oricând să fie republicat, popularizat, difuzat inclusiv pe rețelele de internet, pentru a circula autonom, probă a omeniei și a civilizației instituite grație autorităților românești de atunci… Însuflețitoare este și mărturia, din 1924, a bătrânului politician Al. Marghiloman, care pune în contrast „holocaustul” încheierii unei păci cu Puterile Centrale cu „aurora” unirii din 27 martie 1918 („în sală, explozia unei emoțiuni nemaipomenite. Nu mai era bucurie, era delir” etc.), ca și trecerea în revistă a mănăstirilor de pe Nistru, datorată marelui vlădică Visarion Puiu (pornind din „greabănul Basarabiei – recte platoul nordic al său; compară și el, ca și alții, cursul mijlociu al fluviului cu Valea Rinului ori cu cantoanele elvețiene).
De asemenea, salutară se dovedește a fi recuperarea paginilor unor mari geografi: I. Simionescu, G. Vâlsan dar mai ales Em. de Martonne, celebrul savant francez, dăruit României – a ajutat și la fixarea cât mai justă a noilor sale granițe! –, care călătorește cutezător, deși siderat de noroaie, peste câmpuri și codri, uneori în marginile atinse de războiul civil de peste Nistru (cu acest prilej, Liviu Papuc dovedește, pe lângă justa selecție, și abilități de traducător, căci volumul Choses vues en Bessarabie (Paris, 1919), atât de important și de măgulitor pentru noi, există încă doar în originalul francez). Asemenea repere formează osatura antologiei și nu putem decât să regretăm că printre ele nu și-au găsit loc – poate, la o ediție viitoare! – pagini la fel de dedicate, de pildă din Constantin Virgil Gheorghiu (Ard malurile Nistrului), din Geo Bogza (Țări de piatră, de foc și de pământ) ori din blândele Drumuri basarabene ale lui Sadoveanu.
Acesta din urmă este totuși prezent, cu un apel în favoarea satelor provinciei, lovite de seceta din 1936, asemenea generoase intervenții având, în același an, și Arghezi, Eliade, I.A. Bassarabescu, Emanoil Bucuța. Ediția contează însă și prin multele pagini lipsite de apetențe magistrale, fiindcă ele, pe lângă faptul că aduc autenticul perspectivelor curente, pot nuanța, așa după cum previn autorii în Nota lor introductivă, perspectivele generale „cam pe fugă” pe care obișnuim să le avem asupra istoriei noastre. O parte dintre notații aparțin jurnaliștilor de meserie, din Chișinău, București, Cernăuți, Iași, trimiși pe teren pentru reportaje, precum istorica vizită din 1920 a familiei regale, altele unor dascăli, funcționari sau economiști, care adoptă perspective specifice (I. Sanielevici – Comerțul Basarabiei).

În lipsa marii înzestrări literare ori a viziunii savante, câte un amănunt plin de concretețe umple foaia și așa aflăm, de la ardentul patriot bănățean Casian R. Munteanu (pe care l-am pierdut foarte devreme, la nici 30 de ani), că în vara 1918 cuvântul „Carpați” era „proscris” ca „iredent” în presa noastră (făcusem Pacea de la Buftea și împărăția austro-ungară ocupase nu doar munții, inclusiv Ceahlăul, ci și Ucraina). Mai multe consemnări insistă pe tema stării „îngrozitoare” a comunicațiilor lăsate moștenire de imperiul țarilor (câteva căi ferate, cu ocoluri „fantastice”, ori șleauri lipsite chiar și de pietriș), o scenă caracteristică fiind aceea în care doi călători abandonează căruță și boccele afundate în adâncul nămol „ciorbăit”, căutând scăpare de-a călare către vreun sat. Și totuși, în pofida relelor, cât de luminos răsare câte un moment, legat de nădejdea care înflorește tuturor, aceea a emancipării prin românitate! Em. de Martonne consemnează unul pe malul Nistrului, când „o codană”, la puține luni după Unire, declară „eu sunt româncă!”.

Acesta este, poate, momentul psihologic al întregului text, căruia i s-ar adăuga vizionara exclamație a învățătorului Calinic Istrati din Lipcani, jud. Hotin: „Moldova străbunilor noștri e azi iar întreagă, și numirile de Bucovina și Basarabia, bucovineni și basarabeni, vor rămâne doar în domeniul istoriei”.

Redeșteptarea, în contra fioroasei atitudini antinaționale care încinge spiritul veacului, a unor asemenea trăiri constituie, desigur, mobilul cel mai adânc al volumului. Cei doi cercetători ieșeni au găsit, acum ca și altădată, nestematele din mina de informații istorice și ni le pun dinainte, ca prilej de delectare, poate și de meditație și de luare de atitudine în fața hăurilor non-identitare în care suntem programatic îndemnați să cădem.