(+373 22) 73-96-16
EUGENIU COȘERIU SAU DESPRE VOCAȚIA UNIVERSALITĂȚII. Cronică literară 28.09.2021

Cronică literară pe marginea volumului Eugeniu Coșeriu sau despre vocația universalității. Articol semnat de Mircea V. Ciobanu și publicat în ediția 08-09/2021 a revistei Viața românească.

„Eugeniu Coşeriu considera limbajul unul dintre mecanismele cele mai complexe create de om. În Omul şi limbajul său, eseu construit pe baza cursurilor sale de la Universitatea din Tübingen, distinsul lingvist explica: „tehnica oricărei limbi se prezintă în descriere ca aproape infinit de complicată, şi chiar putem afirma că, între toate tehnicile dezvoltate de către om, limbile sunt cele mai complexe. Aşa se face că nici o limbă nu a fost descrisă, până acum, în mod exact şi exhaustiv. Însă, în ciuda acestui fapt, limbile se vorbesc, adică «sunt realizate» spontan şi fără nici un fel de dificultate. […] Complexă este, ca să spunem aşa, gramatica gramaticienilor şi nu gramatica vorbitorilor”.


Vorbitorul unei limbi o aplică dezinvolt, ei creează în această limbă. Or chiar asta ar însemna să fii vorbitor de română, engleză sau portugheză: să poţi crea în limitele acestei limbi. Scriind, încă la începutul cercetărilor sale filologice, un articol, în italiană, despre poezia lui Barbu (La lingua di Ion Barbu, 1949), tânărul Coşeriu spunea că această poezie, ca expresie supremă a posedării instrumentarului ei, exprimă posibilităţile limbii române, nu – doar – realităţile ei. Într-un amplu interviu cu Nicolae Saramandu, Coşeriu îşi amintea că „ideea mea de la început, să împac creativitatea limbajului cu «tradiţiile» fixate şi cu normele sociale ale limbajului, se vădeşte deja în Limba lui Ion Barbu,unde încerc să arăt că [textele] lui Barbu sunt posibilităţi ale limbii române, ceea ce mai târziu devine sistemul de virtualităţi, de posibilităţi, deşi nu există în norma limbii române; deci în dicţionar nu se află, însă nu sunt devieri. […] Şi întrebarea era: ce ştiu eu când cunosc o limbă, adică ce ştiu să «creez» într-o limbă? Şi găsesc atunci, întâi la Croce și apoi la Humboldt, tocmai acest principiu, că nu se învaţă o limbă, ci se învaţă a crea într-o limbă, în sensul că nu se învaţă numai ceea ce s-a spus deja, ci şi ceea ce se poate spune, care sunt posibilităţile”.


Prin revoluţia sa copernicană (primatul vorbirii asupra limbii), savantul român deplasa accentul pe vorbire pe rostire: „La Ferdinand de Saussure se spune că se ia limba «ca măsură a tuturor celorlalte mani­festări de limbaj», pe când eu spun să luăm vorbirea ca «măsură» şi limba însăși (langue) s-o găsim în vorbire. Răsturnând acest principiu, deci, imediat am văzut întâi de toate că era nevoie să distingem aceste nivele în vorbire, în tehnica vorbirii, adică în acel «a şti să faci» […], adică «a şti să vorbeşti», care este «ştiinţa» pe care o aplică cineva când vorbeşte şi când înţelege ceea ce se vorbeşte”.


Coşeriu susţinea că limbajul e un fenomen (în sine), nu un mijloc, nu un instrument, iar funcţia creativă a limbajului e una primordială, nu o paranteză ocazională. Literatura, în acest context, este expresia limbajului absolut. Expresia unui limbaj fictiv, inexistent în formula definitivă până în momentul apariţiei textului respectiv. „Limba unui text literar este întotdeauna (şi în mod necesar, ca să fie limbă personală) o limbă fictivă”, zicea Coşeriu. Un exemplu perfect pentru a demonstra funcţionalitatea/ eficienţa unui astfel de limbaj e următorul caz, relatat într-o discuţie cu profesorii Gheorghe Popa, Nicolae Leahu şi Maria Şleahtiţchi de la Universitatea „Alecu Russo” de la Bălţi: „dacă luăm Scaunele sau Lecţia (piesele lui Ionesco – n.m., mvc), atunci avem un discurs cu totul vid de înţeles, dar care este un discurs cu totul eficient, ca discurs al acestor personaje care vorbesc (bărbatul care nu se înţelege cu nevastă-sa) şi nu stabilesc nici un fel de comunicare. Ca model absolut de discurs vid însă, acesta este un discurs perfect al lui Ionesco. Şi deci, în acest sens, tocmai incoerenţa este coerenţa operei. Coerenţa textului este dată de incoerenţa limbajului, de această colocvialitate.” Comunicarea este falsă, în schimb, eficientă pragmatic (şi grăitoare, artistic).


Introducerea mea la semnalarea unei noi apariţii editoriale, Eugeniu Coşeriu: vocaţia universalităţii e mai curând „dinspre literatură” (deşi Omul şi limbajul său e un eseu din domeniul filosofiei limbajului), dar perspectivele de abordare a moştenirii ştiinţifice a lui Coşeriu sunt multiple. Nu în zadar una dintre direcţiile de cercetare propuse de savant e perspectiva lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Iar personalitatea sa ar putea servi de model al omului de ştiinţă, care s-a obişnuit să abordeze problemele din perspectivele universalităţii şi ale unui context umanitar larg, de model renascentist şi iluminist. Cu o precizare: „Nu mă ofer pe mine însumi ca model, ci, mai curând, criteriile care m-au condus spre performanță, aşa cum spuneți, ar putea constitui un model pentru alții.” Este fraza cu care se închide cartea despre setea de universalitate şi despre vocaţia universalităţii a unuia dintre marii lingvişti ai lumii.

Eugeniu Coşeriu s-a născut acum un secol, la 21 iulie 1921 la Mihăilenii Vechi, judeţul Bălţi. După absolvirea şcolii primare din sat, intră la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Colaborează – licean fiind – cu Jurnalul literar al lui G. Călinescu. În 1939 devine student la Universitatea din Iaşi („România mi-a dat prima școală, acea excelentă școală românească de atunci, atât la școala primară, cât și la liceu, iar, mai târziu, la primul an de Universitate […] Această școală mi-a dat, mai întâi, poate nu universalitatea, dar, cel puţin, setea de universalitate.”). După un an de studii, obţine o bursă în Italia, unde își ia un doctorat în filologie şi altul în filosofie: „mă consider aparţinând […] mai ales lingvisticii italiene sau, în general, știinţei italiene. Italia a orientat această sete de universalitate, mai mult sau mai puţin vagă, spre domenii concrete și, în același timp, totuși, a lărgit orizonturile mele”. Un timp colaborează cu articole la o ediţie enciclopedică şi scrie cronică de arte la ziarul Corriere Lombardo (avându-l coleg pe Dino Buzzati), experienţe de nevoie, dar şi utile, după cum va consemna mai târziu.


În 1952, la propunerea consulului Uruguayului, pleacă în Montevideo, devenind şef de departament la Universitate, însărcinat între altele cu fondarea bibliotecii: „Am fost numit Jefe la Departamento de Lingüistica şi profesor de Lingüistica General e Indoeuropea. Astfel am început să-mi construiesc departamentul meu. Erau trei săli pentru tot institutul, complet goale, doar cu două birouri şi rafturi care, de asemenea, erau complet goale. Încă nu era acolo nicio carte. L-am întrebat, atunci, pe decan, care era un om foarte inteligent: «Bine, şi unde este biblioteca?» El a râs doar şi a spus: «Tocmai de aceea v-am numit, ca să formaţi biblioteca!»” Îşi scrie primele cărţi care îi vor aduce renumele. În 1961 primeşte câteva invitaţii de la universităţile germane. Alege Tübingen, unde va preda şi va pregăti cercetători în domeniul ştiinţelor limbajului până la moartea sa, în septembrie, 2002: „Tübingenul mi-a oferit, mai întâi, posibilităţi materiale de necomparat cu cele de la Montevideo, se înţelege, apoi posibilităţile de contacte cu alte universităţi din Germania și din afara Germaniei.”


Cartea îngrijită de profesorul universitar dr. Gheorghe Popa, unul dintre discipolii basarabeni ai colosului de la Tübingen (savantul a avut o afecţiune aparte pentru universitarii bălţeni, a tutelat câteva ediţii ale simpozionului „Filologia secolului XXI”, a ţinut prelegeri şi comunicări). Exegezele şi evocările sentimentale din volumul Eugeniu Coşeriu: vocaţia universalităţii sunt semnate de savanţi, discipoli ai lui Eugeniu Coşeriu sau personalităţi cu pondere în domeniul lingvisticii: Iorgu Iordan, Mircea Borcilă, Stelian Dumistrăcel, Nicolae Saramandu, Dumitru Irimia, Mihai Cimpoi, Eugen Munteanu, Johannes Kabatec, Wolf Dietrich, Horst Geckeler, Benjamin García Hernández, Katsuhiko Tanaka, Lorenzo Renzi, Einhard Meisterfeld, Rudolf Windisch, Nelson Cartagena şi alţii. Lucrarea prezintă, inclusiv în câteva dialoguri percutante (cu Maestrul, dar şi, „în oglinda receptării”, cu discipolii săi) şi într-o formă explicită, preocupările lingvistice ale compatriotului nostru (de la teoria limbajului la lingvistica integrală, de la hermeneutica sensului la principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii etc.).


Şi dacă, evocând amintiri şi vise ale tinereţii, lingvistul şi filosoful vorbea de o „sete de universalitate”, în concluzie, producţia sa ştiinţifică îi etalează vocaţia universalităţii. Wolf Dietrich, cunoscutul romanist german (şi unul dintre discipolii de marcă ai basarabeanului), profesor la Universitatea din Münster, menţiona: „Coşeriu este un exemplu magistral în ceea ce priveşte lărgimea de vederi, principiul de a nu exclude nimic din universul activităţilor umane. […] Pe de altă parte, Coşeriu este o pildă strălucită de sinceritate şi generozitate intelectuală care a recunoscut şi a valorizat ideile ştiinţifice ale altor lingvişti şi filozofi ai limbajului. Asta înseamnă să te apleci asupra operelor predecesorilor, să încerci să înţelegi şi să interpretezi sugestiile şi ideile lor din perspectivă actuală şi să le integrezi într-o istorie a gândirii lingvistice”.


Traducătorul lui Eugeniu Coşeriu în japoneză, Takashi Kamei, specialist în istoria lingvisticii şi tipologia lingvistică, în studiul filologic al textelor japoneze vechi, spunea despre savantul nostru că este un lingvist pentru secolul XXI. În „Cuvântul traducătorilor” la ediţia japoneză a faimosului studiu coşerian Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Takashi Kamei afirmă: „Coșeriu va fi fiind, probabil, un Copernic pentru lingvistica secolului XX. […] Oricum, autentica evaluare a lui Coșeriu o încredinţăm viitorului; e limpede că ea nu stă în limitele puterilor noastre de azi. […] Dacă am considera că a durat aproape o jumătate de veac după moartea lui Saussure până ca el să-şi asigure statutul de neclintit al unui Olimp al lingvisticii, atunci, până să vină ziua în care Coșeriu va fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca o stea gigantică şi strălucitoare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI”. Demersurile savantului depăşeau experienţa filologică a secolului în care trăia. Iar pentru savanţii autohtoni, una dintre soluţiile (şi una dintre lecţiile Maestrului) era refuzul mimetismului şi abandonarea, uneori cu un anume tupeu, a complexelor de inferioritate: „Dacă ne mulţumim cu ideea că suntem o cultură minoră şi rămânem numai în faza receptării şi de receptivitate, nu-i vom ajunge niciodată din urmă pe ceilalţi, deoarece între timp ei vor face alte progrese”


În ideea lui Eugène Ionesco, cel care afirma că a dori să fii în pas cu timpul tău înseamnă să fii deja depăşit, opera lui Coşeriu e una cu largi deschideri spre viitor, cu interpretări pe un orizont larg, limbajul fiind cel care anticipă, nu (doar) succede faptei. Or „limbajul este, pe de o parte, una din formele culturii şi, pe de altă parte, este forma întregii culturi […] este dimensiunea fundamentală, fiindcă, într-un sens, e anterior diferenţierii culturii. Hegel, în Filozofia istoriei, spune că limbajul este «grăbit», adică limbajul conţine diferite forme ale spiritului, înainte ca aceste forme să se desfăşoare în istorie…”


Cartea e încă o tentativă a editorilor de a valorifica patrimoniul ştiinţific şi cultural al Maestrului. Dar problema esenţială rămâne încă şi azi un vis: traducerea şi editarea integralei Coşeriu. O datorie faţă de comunitatea românească, nu doar faţă de memoria savantului.


Eugeniu Coşeriu: vocaţia universalităţii.
Ediţie de Gheorghe Popa, Ştiinţa, 2021

 
Descarca oferta
Coșul meu
Vezi cosul 0 produs(e)
$Suma 0
Top vânzări
Muzicanții din Flutura de Dumitru Crudu
Magdalena de Vlad Ioviță
Newsletter
© Copyright 2015 Știința
Developed by WebConsulting