Cronică literară la volumul lui Daniel Cristea-Enache „Scriitori din Basarabia”, semnată de Mircea V. Ciobanu pentru ediția 07-08/2023 a revistei Uniunii Scriitorilor din România „Viața Românească”.

Cartea lui Daniel Cristea Enache, Scriitori din Basarabia. Studii literare, anunță un subiect de cercetare: „Literatura română din Basarabia în viziunea criticilor din Țară”. Un fel de cap de serie pentru un ipotetic proiect editorial. Nu că tema ar fi lipsit cu desăvârșire în istoria literelor românești, dar aici avem o încercare de sinteză, într-o pers-pectivă onestă, exigentă și pragmatică, excluzând, pe de o parte, elogiile fraterne, fără discernământ și, pe de alta, renunțând la tratamentele expeditive, arogante (și, uneori, ignorante în această chestiune ). Într-o anumită măsură lucrurile se așază singure și basarabenii care contează cu adevărat sunt suficient de prezenți în mediile literare (multe și diverse) românești. Dar mai sunt derapaje axiologice, aproximări și… imposturi, când prezența năvalnică – pe platforme paraliterare – a unor veleitari îi impune pe piața cărții din România ca „scriitori”.

Cartea lui Daniel Cristea-Enache e despre literatura autentică și deschide, ziceam, o eventuală serie. Mă gândesc aici la criticii (din Țară), nu doar provocați de niște cărți ale unor autori care, întâmplător, s-au dovedit a fi basarabeni, ci exegeți interesați de fenomenul literar românesc din Basarabia. Or, pe de o parte, avem literați basarabeni (unii locuind un timp mai lung sau mai scurt în Țară) care scriu într-o română perfectă și chiar nu ne interesează locul nașterii sau al formării lor ca scriitori, iar pe de altă parte, avem scriitori care parcă scriu în română, dar sunt departe de literatura de azi, atât prin mesaj, cât și prin limbaj.
Dacă facem abstracție de critica românească opacă la acest fenomen, dar și de „critica” fraternă, scrisă cu admirație și bucurie că frații de dincolo știu alfabetul, ce rămâne? Care este literatura română din Basarabia fără complexe față de cea a confraților din Țară, care nu e de neglijat în contextul vieții literare de azi (dar nici „specificul” lor basarabean nu e de neglijat)? Câți critici au fost preocupați de acest fenomen? Mă refer la cei care au intrat în subiect, au scris onest (implicit, echidistant) și profesionist?

Daniel Cristea-Enache, un critic cu metodă, care își asumă tema ca pe un proiect de cercetare personal, apelează la câteva tehnologii la îndemână pentru a oferi o dinamică spectaculoasă demersului critic. În câteva cazuri, autorii vizați sunt grupați în perechi, chiar dacă fiecare este analizat separat. Apoi, pentru a dinamiza discursul, exegetul introduce note polemice (sau remarcă note polemice) în traseul propriu-zis al scriitorului, în percepția critică sau în dialogul scriitorului cu cititorul/ criticul. În consecință, avem nu doar un tablou, ci un spectacol al literaturii.

Un pretext polemic excelent este contradicția/ contradicțiile scriitorului însuși. Ion Druță, d.e., a făcut o carieră năucitoare, mai întâi de scriitor (anti)sovietic subversiv (la limita disidenței, dacă luăm în calcul evadarea din Moldova, unde era persoană indezirabilă pentru ștabii de partid, la Moscova, o oază culturală mult mai liberală în anii dezghețului poststalinist), dar mai apoi, în final, un conjuncturist pactizând cu călăul. „Contradicția” lui Dumitru Crudu este între un volum excelent, Salutări lui Troțki și unul pasabil, cu multe texte-balast, Moartea unei veverițe, ambele publicate la aceeași editură, Universul, la o distanță scurtă de timp, iar în cazul lui Grigore Chiper, autorul Scriitorilor din Basarabia polemizează cu criticii din România care au trecut cu vederea volume importante de versuri ale poetului basarabean, inclusiv, cel mai recent, apărut la Rocart. Notele polemice pot fi impuse și circumstanțial, de autorul cărții. Astfel, în textul despre Eugen Cioclea, un poet basarabean cu personalitate, dar cvasinecunosut în România, făcând trimitere la o antologie a lui Nicolae Leahu (Antologia poeziei românești din Basarabia, 1770 – 2020), DCE observă mai întâi o selecție surprinzătoare a unor texte, „altele decât cele reținute de mine ca reprezentative”, iar apoi criticul remarcă o discrepanță în studiul introductiv, unde antologatorul îi rezervă lui Cioclea două pagini, pe când „poetului național” Grigore Vieru – abia două alineate.

Până și blândul („un om al inocenței” – zice DCE) Grigore Vieru se dovedește a fi variabil pe parcursul evoluției sale, chemând, implicit, aprecieri diferite: „Despre Grigore Vieru se scrie fie prea cald, fie prea rece”. Există o percepție diferită a operei poetului în funcție de geografie: „profet al Națiunii și apostol al neamului românesc” în Basarabia, versus „un biet autor sămănătorist, încremenit într-o formă estetică vetustă”, văzut așa de „dâmbovițenii elitari și relativiști, postmoderniști și jemanfișiști”. Ca să înțelegem și mai bine această strategie a polemicii, merită să urmărim o dispută a criticului însuși cu protagonistul său, Grigore Vieru. După ce, pe parcursul mai multor pagini, poetul basarabean este elogiat (cu argumente critice, potrivite contextelor), în partea finală a eseului, exegetul deconstruiește de o manieră necruțătoare poeziile cantabile (eu le-aș zice: păunesciene) ale lui Vieru, nelăsând piatră pe piatră textelor în care poetul e motivat doar de temele sacre ale neamului și de jocul/ logica/ necesitățile versificației. O compromitere totală a poeziei autentice a aceluiași autor mai sus lăudat: „Autor al unor excepționale poeme dedicate Mamei şi universului ei mic ridicat la putere cosmică, Grigore Vieru ratează sistematic Poezia, în producția serializată de texte versificate pe placul marelui public”. Dar tot aici, imediat, intervine vocea avocatului DCE: „Căzut într-un fel de gol, acela dintre criticii snobi (care îl disprețuiesc aprioric, fără să-l fi citit) şi publicul larg (care-l iubeşte înlăcrimat tocmai pentru cea mai perisabilă parte a creaţiei lui), Vieru este un poet adevărat și singular ce trebuie redescoperit”.

O altă stare polemică o naște – la o altă extremă – diferența de percepție. Fiindcă perspectiva este de fiecare dată orientată dinspre literatura panromânească, aici disensiunile sunt ușor previzibile, având în vedere gradul diferit de informare. Vladimir Beșleagă, d.e., este, pe de o parte, cel mai important romancier basarabean (I. Simuț), iar pe de alta, lipsește tocmai din istoriile literare (Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Marian Popa). Pe aceeași listă a contradicțiilor interne poate fi pus Paul Goma, dar aici deschidem un subiect mai amplu: scriitorul-disident se pare că a acumulat material inflamabil pentru toate formulele polemice (ale sale sau din jurul său). Paul Goma deschide câteva perspective de analiză a scrisului său (nu doar a „operei”): disidența, receptarea critică a operei de ficțiune, relația cu oponenții și cu susținătorii, relația cu Basarabia și cu basarabenii. Pomenindu-le în treacăt pe toate, DCE își focalizează discursul pe receptarea operei lui Paul Goma în exegetica basarabenilor.

În cazul scriitorilor cu doar o preistorie basarabeană (fie consumată în câteva note de subsol, fie amintită pasager în studiul respectiv) mai mult a contat opera (și percepția) în sine, or, atunci când vorbim de poeți autentici, precum Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Anatol E. Baconsky, locul nașterii nu e nici pe departe cel mai important detaliu. Contradicțiile dintre „primul” Baconsky (al „realismului socialist”) și „ultimul” (al libertății de creație) sunt din aceeași paletă de culori contrastante. Chiar dacă se referă la un fapt biografic, criticul îl vede angajat într-un rol prometeic: „Încă-tânărul A.E. Baconsky (repet, avea puțin peste 30 de ani la data acestor secvențe poetice) își «insinuează», apoi își instalează eul liric în centrul unei poezii care își câștigă autonomia, anunțând astfel reforma artistică a generației ‘60 – și fiind un precursor al acesteia.” În procesul de rescriere onestă a istoriei literaturii române sub comunism, aceste fapte contează.
În studiul despre Dimov, intitulat sugestiv, cu un titlu antologic, preluat de la Eugen Negrici, „Sistematica poeziei”, avem și o anatomie a poeziei onirice: „Pentru cei ce caută chei simbolice în poezia dimoviană, nu e poate încă suficient de limpede că această lirică nu are o logică simbolică, nici măcar una aparte, poetică. Orice posibilă relație de cauzalitate, orice potențială structurare de sens, toate enunțurile care, împreună, ar putea duce undeva sunt controlate și «blocate» în fază incipientă de autor. Mecanismul poetizării cenzurează și împiedică acumularea de sens, aplicând textelor lui Dimov logica absurdă a unui vis în fața căruia și cel mai competent psihanalist va fi dezarmat”. Dar avem și o investigație pe sursele poeziei lui Leonid Dimov: „Ion Barbu a fost perceput şi adoptat ca model fiindcă poezia lui răspundea unei necesităţi interioare similare: aceea de a strânge «în chingi» realitatea şi visul, eliminând materiile excedentare şi obţinând esenţa. În mai multe rânduri, Leonid Dimov s-a revendicat (ca şi colegul său de grupare literară Dumitru Ţepeneag) de la principiile picturii suprarealiste, întrucât dicteul automat al poeţilor surrealişti ar fi distrus coerenţa şi puritatea criteriului pe care el miza: «criteriul legislativ al visului». Din această perspectivă, a operei, scriitorul aderă mai curând la o lume a Tatălui, «guvernată de logos, de sens şi de lege», decât la cea maternă, «populată de fantasmele şi iluziile eului»”.

Avem în față câteva pagini gata scrise ale istoriei literaturii române integratoare, cuprinzând organic, fie și cu specificul inevitabil, și rafturile cu cărțile basarabenilor. Importanța unei ediții de acest gen o surprinde exact Alex Ștefănescu, într-o scurtă dar relevantă postfață. „Este prima carte serioasă dedicată acestui subiect, fiind scrisă cu spirit critic, rigoare științifică și talent literar. În general, în România criticii tratează literatura din Basarabia cu o bunăvoință jignitoare, ca și cum ar răspunde unor începători la «poșta redacției», sau o ignoră, declarând, ca să-și justifice refuzul de-a o citi, din comoditate, că nu prezintă interes (așa cum face un cunoscut critic literar într-o istorie a literaturii)”. Colegul mai vârstnic menționează și vasta documentare a exegetului, care sintetizează, inclusiv, un amplu „dosar critic” al înaintașilor, dar pune accentele finale pe o atitudine profesionistă față de proiect : „mai mult decât orice, impune respect înaltul profesionalism al comentariilor critice, combinație de bun-gust între sobrietatea unui curs universitar și dezinvoltura publicisticii literare. Profesionalismul actului critic este o formă de politețe față de literatura din Basarabia. Adevărata formă de politețe”.

Cei 12 scriitori selectați de DCE pentru acest volum fac un interesant portret de grup, punând în relief formule estetice exponențiale pentru literații basarabeni, cu destine diferite, dar confirmând adevărul despre indisolubilitatea literaturii române de pretutindeni (aici extremele geografice sunt Moscova lui Druță și Parisul lui Goma). Cifra 12 este întâmplătoare, dar ea prinde semnificații, ca cele 12 stele pe steagul UE. Indiferent de numărul lor (în realitate, el e variabil), există un grup de scriitori basarabeni care nu doar că sunt literați români cu acte în regulă, ci și exponenți ai unui ținut înstrăinat. Ei aduc, pe de o parte, un anume specific, uneori înnoitor, alteori disonant, iar pe de altă parte, ei confirmă o continuitate în timp și în spațiu a literaturii române…

Daniel Cristea Enache, Scriitori din Basarabia. Studii literare,
Editura Știința, 2023