O recenzie semnată de Mircea V. CIOBANU, pentru nr. 9-10 (septembrie-octombrie) 2024 a revistei Scriptor, pe marginea volumului Scrieri de Costache Conachi, ediție, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Nina Corcinschi, colecția „Moștenire”, Editura Știința.

La Costache Conachi trebuie să revenim ca la una dintre sursele dătătoare de viață ale literaturii, pe dimensiunea ei – esențială! – a sensibilităţii erotice, spiritualizate emoțional și estetizate poetic. Poezia noastră cultă de la el pornește și, fără a urmări parcursul literar al aristocrației noastre talentate, nu vom putea proiecta o evoluție în timp a literaturii însăși. Așa se întâmplă că noi am aplaudat vreme îndelungată folclorul, am neglijat cu mici excepții literatura religioasă și am început-o cu romanticii (mai ales ca valorificatori ai folclorului), uitând că, în lumea mare, romantismul venea cu replica. Venea să conteste, categoric, dar în sens frumos, literar, literatura premergătoare. Noi ce aveam de contestat, de vreme ce veneam direct din flora spontană a literaturii populare?

Or literatura cultă avea un început livresc, avea câteva arteziene (artefacte, da) îngrijite, care au susurat artistic la temelia liricii noastre, fântâni cu apă potabilă și azi. Văcăreștii și Conachi sunt boierii cărturari deschizători de drumuri, arhitecți ai templului poetic naţional. Volumul recent apărut* prezintă o selecţie din opera literară a lui Costache Conachi: poezia erotică, încercările dramatice, în care se reflectă moravurile epocii, o parte din corespondenţa poetului, care denotă preocupările sale de dezvoltare a culturii şi învăţământului românesc.

Vocația poetului („specializarea”, în termeni manolescieni) este erotica, Conachi fiind, după definiția lui G. Călinescu, „primul petrarchizant din literatura română”. Școala sa poetică este occidentală. A explorat valențele discursului erotic în toate registrele sale, de la oftaturi și leșinuri, până la tehnicile poetice cele mai rafinate. Sunt de reținut descrierile sale, or nu numai dedicațiile (deduse, în primul rând, din acrostihurile sale) au adrese diferite, dar și femeile de care era îndrăgostit poetul au calități distincte, fie și doar în fanteziile celui care le-a cântat. În acest construct descriptiv va conta tot atât de mult cadrul (natural sau artificial, după caz), ambele tehnici, peisajul şi portretul, prefigurând un aspect important al eminescianismului (ca școală poetică, frecventată în sens religios, de toți literații).

Un exemplu: „Într-un loc pustiu și tainic,/ de curând aflat la lume,/ Unde spre tămăduire pătimașii merg anume,/ Unde firea întristată și întru posomorâre/ Au revărsat toate celea ce pricinuiesc mâhnire:/ Munți înalți până la nouri,/ pâraie prin stânci vărsate,/ Codri de copaci sălbatici printre pietre răsturnate,/ Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoase,/ Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă/ Cresc în voie despre oameni,/ că numai câte-o potică/ Slujește la bieții bolnavi de trecut cu mare frică” (Amorul din prieteșug). G. Călinescu vedea aici prefigurându-se mărețele peisaje romantice ale lui Eminescu, după cum sintagma poetică „Zori de ziuă se revarsă...” va fi pastișată de Alecsandri, un alt fan al său.

Cu nimic mai puțin impresionat (dimpotrivă!) sunt desenate chipurile iubitelor (de ex., într-un poem emblematic, precum Ochii verzi): „Ce putere, Doamne sfinte, ai sădit în ochii verzi!/ Ah! la dânșii când cat mă farmecși de plăcere mă pierz./ N-au mijloc de măsurare, ci de gene-mpovărați,/ Și la milă și la chinuri sunt porniți și înfocați” (Ochii verzi). Sau un portret desăvârșit, iubita fiind recognoscibilă și fără a fi numită: „Doi ochișori verzi,/ Ce privind nu-i pierzi/ Printre ceilalți,/ Genele-i umbresc/ Și ei strălucesc/ Ca niște brilanți.// Sprâncenele corb,/ Slobod, mă țin rob/ Ca pe alți robi prinși;/ Și obraz rotund,/ Unde se ascund/ Trandafiri aprinși./ Gurița rubin,/ Zâmbindu-se lin,/ Tainei îi altar,/ Ivind niște dinți,/ Albi și potriviți/ Chiar mărgăritar./ Dar niște păr smad – / Unde ca-n laț cad/ Toți cei ce-l privesc,/ Drept zulufi lăsat/ Peste-un gât curat,/ Îngerii râvnesc, – / Se coboară drept/ Pe cel mai alb piept/ Ce lumii s-au dat;/ Ș-acei ochișori/ Prin păr ca prin nori/ Clipesc ne-ncetat./ Dar un rai de sân – / Unde se închin/ Ochii omenești./ Mic și grăsuliu,/ Prea alb și nurliu,/ Să-l săruți dorești, – / Lăcaș de amor/ Și cam arzător/ Și răcoritor,/ Căci într-acel loc/ Izvorăște-un foc/ Prea viețuitor/ Acolo robesc/ Toți cei ce slăvesc/ Dragoste și nuri/ El fiind lăsat/ Liman de scăpat/ La săgetături”.

Ritmul scurtat de emoții poate să ne inducă în eroare și să ne conducă greşit pe pista poeziei populare, dar nu e așa (dovadă fiind și lexicul elevat). Este o poezie de pură inspirație cultă, livrescă.

De altfel, acest talent al ochiului îndrăgostit, al privirii generatoare de simțuri, îl remarcă și Nina Corcinschi, antologatoarea și prefațatoarea volumului a cărui apariție o consemnăm: „Într-un regim liric care mizează pe vizual, poetul exploatează masiv eroticonul privirii,instaurând în lirica românească «tirania ochilor»(Eugen Simion, Dimineața poeților). Iubirea pătrunde fulgerător prin ochi, privirea «rănește» inima. «Vai, ochii tăi ce rănire\ Pot a-mi pricinui mie». Poetul preferă în special ochii verzi și reușește să aducă descrierea îndrăgostită a obiectului pasiunii la nivel de artă literară.El nu se oprește la calitatea acestora de podoabă, ci pune accentul pe puterea pasiunii care izvorăște din priviri. «Dau și viață, iau și viață numai prin căutături». Abordarea e sobră, gravă chiar, semn că poetul apreciază natura spirituală a erosului. Pentru a accentua cumplita putere a erosului, Conachi operează cu termeni ai categoricului și radicalului, instituind paroxismul. Printre clișeele epocii («lacrimi amare» «curgând pârâu», «glas de moarte»), poetul înaintează și formulări insolite («ochii căutând la a lor soare», «auzi pieptul cum răsună!»), când se lasă dus de valul inspirației și e sincer cu adevărat, lira lui scoate acorduri originale”.

Paroxismul este calitatea indispensabilă discursului îndrăgostit (Roland Barthes spunea că pierderea în dragoste are în comun cu pierderea ireversibilă a unui suflet apropiat decedat această calitate absolută: este o pierdere fără rest). De aici sinceritatea, oricât de exagerată pare, a durerii: „De porți fire omenească/ Sub a tale frumusețe/ Și simțire sufletească/ Înstimată cu blândețe,/ Ascultă glasul cu jele/ Pierdutei inimii mele,/ Ce sloboade din durere,/ Strigând fără mângâiere:/ Catinco, fii milostivă!”. Ironiile noastre, aproape inevitabile, sunt absolut plauzibile și explicabile pe marginea acestui discurs, dar nu sunt tot atât de justificate. Iar poemele lui Costache Conachi nu sunt descrieri reci ale iubitelor și anturajelor, nu sunt doar idile, dimpotrivă, ele prefigurează drame cu nimic mai puțin impresionante decât lamentațiile și revoltele din poemele erotice ale lui Eminescu, vezi, de ex., elegia Jaloba mea sau poemul dramatic Amorul din prieteșug.

Conachi este poetul atent, giuvaergiu profesionist, îmblânzitor al cuvintelor și al ritmurilor, prefigurând o ascendență poetică foarte consistentă, de la romantici la Dimov și Foarță. Perpetuarea tradiţiei poetice conachiene se manifestă atât pe dimensiunea implicită a influențelor și a segmentului de istorie literară pe care îl ocupă într-un mod autoritar, fără a fi înghesuit de foarte mulți confrați de condei, cât și pe dimensiunea explicită, a influențelor declarate și a referințelor critice, unele dintre ele menționate și în studiul introductiv al Ninei Corcinschi: G. Călinescu, Paul Cornea, Eugen Simion, Nicolae Manolescu (care îl consideră cel mai important din epoca sa). Sau, mai recent, Bogdan Crețu: „Atunci când se scutura de toate prejudecătile, șocându-și contemporanii prin lubrica-i vervă lirică, Costache Conachi devine un poet de o modernitate care poate mira azi, anunțând un discurs dezinhibat ce va face destule victime printre poeti și în plin secol XX.”. Sigur că nu vom lua în considerație ironiile vreunui Nicolae Iorga (de ex.) la dulcegăriile discursului, fie și din motivul că, pur-estetic, Iorga era afon. Nina Corcinschi îl recitește pe poetul de la Țigănești prin grila modern(izat)ă a unui imaginar erotic care derivă din cartea Mihaelei Ursa Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă, dovada unei perpetuări în timp a percepției (critice) a liricii noastre din epoca dimineții poeților.

Este impresionantă și lista mare de poeți care pășesc, conștient sau intuitiv, pe urmele logofătului, de la Eminescu, Alecsandri și alți romantici la Emil Brumaru (Infernala comedie de aici vine, din exercițiile senzuale ale lui C.C.), Octavian Soviany, Lucian Vasiliu (Verile după Conachi este deja un brand literar), Nicolae Leahu sau Emilian Galaicu-Păun. Iar prin poezia senzuală și senzorială (o adevărată și curajoasă revoluție poetică!) tradiția boierului Conachi prefigurează lirica erotică românească de la intersecția secolelor XX – XXI.

* Costachi Conachi, Scrieri, Ediție de Nina Corcinschi, Știința 2024 (Colecția „Moștenire”), 220 pag.