“Opere” de Dimitrie Cantemir în “România Literară” (nr. 49 (18/11/2016 - 24/11/2016)

Cronica ediţiilor: Cantemir, reeditat în Basarabia de Răzvan Voncu

http://www.romlit.ro/cantemir_reeditat_n_basarabia

Dimitrie Cantemir, Opere. Istoria ieroglifică, repere cronologice, text stabilit şi glosar de Stela Toma, studiu introductiv de Elvira Sorohan; Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, repere cronologice, studiu introductiv, text stabilit, glosar şi indici de Stela Toma, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2016, 399+726 pag.

Chiar în perioada în care o anumită propagandă, deloc culturală, încearcă să instrumentalizeze figura lui Dimitrie Cantemir, Editura Ştiinţa din Chişinău propune cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului două opere fundamentale ale principeluică rturar, care definesc fără drept de apel poziţia sa în cultura şi în istoria noastră.

Este vorba de Istoria ieroglifică şi de Hronicul vechimei a romanomoldo- vlahilor, îngrijite, amândouă, de reputata specialistă Stela Toma, binecunoscută medievistă, editoare şi membră a micului cerc de cărturari care, sub conducerea regretatului Virgil Cândea, a schimbat, începând cu anii ‘70, felul în care era editată şi interpretată cultura medievală românească.

Apariţia celor două volume la Chişinău, la 13 ani după ce fuseseră reeditate (în versiuni aduse la zi, pornind de la ediţia din 1973) în colecţia Opere fundamentale a Academiei Române, arată nu numai interesul pentru opera lui Cantemir, ci şi circulaţia insuficientă a colecţiei academice. Care, trebuie să recunoaştem, nu şi-a îndeplinit această misiune: de a face să pătrundă textele clasice la cititorii care au nevoie de ele. ţinuta ştiinţifică a colecţiei poate să fie corespunzătoare (cu excepţiile cunoscute), calitatea grafică e, şi ea, comparabilă cu modelul francez, dar tirajele minuscule, difuzarea inexistentă şi preţul prohibitiv fac ca, deocamdată, colecţia să rateze tocmai obiectivul ei principal, care e acela de a furniza o pleiadă de autori români celor care au nevoie de ea.

De aceea, cred că, pe de o parte, trebuie să întâmpinăm cu căldură aceste iniţiative care dublează şi completează proiectul colecţiei academice româneşti, iar pe de alta, să devenim conştienţi că Opere fundamentale nu este nici pe departe suficientă pentru a asigura ediţiile ştiinţifice de care literatura română are nevoie. Este nevoie de câteva noi proiecte – cum a fost, în urmă cu câţiva ani, cel al Bibliotecii pentru Toţi –, pe diferite paliere editologice, pentru a asigura continuitatea editării ştiinţifice a literaturii clasice şi, totodată, existenţa şi pe viitor a profesiei de editor, la noi. Altminteri, riscăm ca în cel mult două decenii, ediţiile după care vor studia elevii şi studenţii noştri să fie făcute numai de amatorii rapaci şi lipsiţi de scrupule, pe care îi vedem deja pe la chioşcurile de carte şi chiar prin librării.

Dar să revenim la cele două volume, exemplar editate de Stela Toma. Scris în 1705, Istoria ieroglifică ar fi putut fi marele, uluitorul roman al literaturii noastre medievale, dar a avut, din nefericire, un alt destin. Rămas în manuscris, în arhiva personală a principelui, romanul a fost necunoscut cititorilor români până la finele secolului al XIX-lea şi nu a influenţat în nici un fel evoluţia limbii şi a formelor literare.

Hronicul..., pe de altă parte, este scris în exilul din Rusia, pe când, probabil, Cantemir nutrea speranţe de întoarcere printre ai săi. Căci asta şi este impunătoarea lucrare: o simbolică întoarcere – după mai multe opere de rezonanţă europeană, redactate în latină – în spaţiul limbii şi al istoriei româneşti. Nici această carte nu a avut traseul pe care îl merita, nici în cultura noastră, nici în cea europeană. Redactată în română, ea a rămas necunoscută savanţilor occidentali şi nu a putut preîntâmpina aberaţiile ulterioare ale lui Rössler şi compania, pe tema originii limbii şi a poporului nostru. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi pătruns, cumva, în Ţările Române, textul ar fi nimerit într-un cu totul alt context istoriografic: unul dominat de stilul pamfletar al lui Radu Popescu şi de colosala imaginaţie anecdotică a lui Ion Neculce. La 1717, când fostul domnitor a început să redacteze monumentala lucrare, trecuse deja epoca marilor sinteze istorice de tip umanist, bazate pe izvoare istorice autentice şi pe analiza lor comparativă. Exilul rusesc l-a scos pe Cantemir nu doar din biblioteca sa, obligându-l (după cum se poate vedea în Vita Constantini Cantemyrii şi în Descriptio Moldaviae...) să lucreze din amintiri sau pe puţinele cărţi disponibile, atunci, în Rusia. Plecarea forţată l-a scos, în primul rând, din circuitul culturii române: scriind Hronicul..., ambiţiosul principe îşi închipuia că îl ucide pentru a doua oară, în efigie, pe rivalul Miron Costin – a cărui decapitare o supraveghease în 1691 –, fără să îşi dea seama că epoca lui Costin şi a lui Dosoftei trecuse deja.

Nu-i mai puţin adevärat că, asemenea întregii opere a lui Dimitrie Cantemir, nici aceste texte nu sunt produsul exclusiv al culturii române. Ele se explică mai mult – pe lângă geniul autorului lor – prin cultura vastă, deopotrivă occidentală şi orientală, însuşită de tânărul Dimitrie la Academia Patriarhiei din Constantinopol şi, în general, în mediul cosmopolit din Capitala otomană. În Ţările Române nu exista nicăieri (nici măcar în Transilvania) vreun mediu cultural comparabil, în care să fi putut studia gândirea ezoterică a lui Jean-Baptiste van Helmont sau pe cea morală a lui Andreas Vissovatius. Nici bogăţia de texte istorice privind istoria antică nu ar fi fost accesibilă vreunui cărturar din Principate, după cum atestă lacunele şi erorile din lucrările lui Constantin Cantemir sau Miron Costin: cărturari care ştiau bine latină, dar nu au avut acces la surse. S-a spus, de aceea, că şi dacă ar fi circulat în epocă, tipărite sau în manuscris, aceste două cărţi nu ar fi avut nici un ecou, întrucât erau străine de codul cultural în vigoare.

Aici îmi permit să strecor o mică rezervă. Mai întâi, pentru că Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor sunt cărţi de facturi diferite şi cu o intenţionalitate distinctă. Istoria..., bunăoară, e un text cu cheie şi, chiar dacă scara şi detaliile permit decriptarea alegoriei animaliere şi a contextului politicoistoric al anului 1703, anumite paliere ale textului sunt menite să rămână (în mod deliberat) inaccesibile profanilor. De pildă, palierul ocult, pe care doar o lectură simbolologică strânsă îl poate pune în evidenţă. Hronicul..., dimpotrivă, e un text non-fictiv deschis, asertiv şi demonstrativ, menit nu să obscurizeze, ci să limpezească istoria veche a românilor.

Nici cauzele pentru care textele au rămas necunoscute nu sunt similare. În cazul Hronicului..., culpabilă e, desigur, împrejurarea exilului în Rusia, spaţiu geo-politic ostil Ţărilor Române, aflate în sfera de influenţă otomană. ştim de la Neculce – plecat şi el, iniţial, cu Cantemir – ce presupunea întoarcerea în Moldova şi ce garanţii de fidelitate se solicitau. Ipoteza că un asemenea text, scris în mediul Curţii de la Petersburg de către un transfug care se hainise, ar fi putut pătrunde şi circula liber printre cititorii români e cel puţin fantezistă şi numai în mintea vizionară (dar, vai!, nerealistă) a autorului s-a putut naşte.

Istoria ieroglifică, dimpotrivă, era gata la 1705 şi, dacă ar fi dorit, Dimitrie Cantemir ar fi avut 6 ani să o pună în circulaţie, ca manuscris sau (cum făcuse cu Divanul...) tipărind-o. Dacă nu a făcut-o, este tocmai din cauza bănuielii sale întemeiate că exista, în Moldova şi Muntenia, un număr suficient de mare de cititori capabili să „spargă” câteva dintre codurile textului. şi, subsecvent, să se opună planurilor politice pe care Unicornul le dezvăluie în roman.

Vreau să spun, prin urmare, că este neîntemeiată ideea alterităţii totale a operei lui Cantemir în raport cu cultura română. Tocmai faptul că, având la dispoziţie mai multe limbi în care putea scrie (în primul rând, latina), a ales să scrie anumite lucrări în româneşte, arată că alteritatea sa culturală este strict de natură genetică. Vocaţia sa de întemeietor (în cultură, în politică, în limba literară) îl împinge înapoi, cultura română, în pofida traiectoriei sale europene.

Despre ediţie în sine nu sunt prea multe lucruri de spus. A fost comentată aplicat, la momentul primei ei apariţii, care a şi consacrat-o pe Stela Toma ca o eminentă editoare a literaturii noastre medievale. În prezenta reeditare au fost îndreptate tacit greşelile de tipar şi s-a actualizat cronologia, apărută cu inexplicabile lacune în ediţia din 2003. Volumele sunt prevă- zute cu studii introductive semnate de Stela Toma, respectiv, Elvira Sorohan (şi ea, o cunoscută medievistă), care completează un aparat critic de netă- găduită utilitate. A rezultat, astfel, o ediţie de calitate, care satisface necesitatea unui Cantemir autentic, nedeformat de propaganda rusă.