Un destin cumplit a condamnat la uitare opera și personalitatea lui D. Iov. Scriitor de dicționar, fără doar și poate (ca să întrebuințez distincția cu care operează Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române), el nu figurează în istoriile lui E. Lovinescu și G. Călinescu nici măcar la bibliografie, iar dintre lexicoanele literare numai DGLR îi consacră un articol, rezervat și plin de inexactități. Totuși, discrepanța dintre popularitatea de dinainte de 1944 – când primește chiar Premiul Academiei Române (1941) – și totala uitare de după nu se explică prin relevanța literară propriu-zisă a operei sale, ce conține volume de poezie, proză, publicistică și numeroase broșuri de popularizare.
Singularitatea destinului lui D. Iov începe (după cum arată Eugen Lungu, autorul studiului ce deschide ediția în două volume a scrierilor sale) încă din momentul în care, în 1918, acesta se mută din Moldova de dincoace în cea de dincolo de Prut. Scriitorii care doresc să se împlinească în literatura română, observă criticul, fac mai degrabă drumul invers, în provincia rusificată bătălia dându-se pentru supraviețuirea culturii române, nu pentru performanță.
Numai că D.(imitrie) Iov, născut în 9/22 martie 1888, în comuna Uricani, județul Botoșani, face parte din „generația Marii Uniri”. Acea generație de intelectuali cu origini preponderent rurale, formați în cultul lui Nicolae Iorga și al mișcărilor tradiționaliste de la 1900, care s-au angajat cu toată ființa lor în realizarea unității naționale. Astfel încât, după ce face războiul pe frontul din Moldova, sub conducerea mareșalului Averescu, fostul absolvent al Școlii Comerciale Superioare din Iași, colaborator al principalelor reviste tradiționaliste din epocă, se va stabili în Basarabia, spre a participa la reconstrucția culturală a acestei provincii. Cei care minimalizează, din ignoranță, efortul depus de România pentru resuscitarea culturală a Basarabiei comit un greu păcat la adresa spiritului și trec cu vederea secolul de rusificare forțată, de rupere a provinciei de cultura română și de orizontul european (în pofida unor momente, cum ar fi cel de la 1848, în care, prin câteva personalități ca Al. Donici și C. Stamati, Moldova de peste Prut a participat la crearea culturii române moderne).
Astfel, D. Iov a inițiat sau a colaborat direct la o serie întreagă de inițiative menite să redea românilor basarabeni instituțiile culturale pe care țarismul le interzisese, de la ziare și reviste („Sfatul țării”, „Renașterea Moldovei”, „Biblioteca copiilor și a tinerimii”, „Cuvântul nostru”, „Basarabia de Sus”, „Izbânda”) la teatru și spectacole (Compania Dramatică Română). Un timp, a fost inspector general al Artelor, apoi prefect de Soroca, deputat și senator. Nu s-a îngropat, însă, în viața literară de provincie, scriind frecvent la publicații din București și din restul țării, cum ar fi „Țara noastră” (a lui Octavian Goga), „Universul”, „Convorbiri literare”, România literară (cea de dinainte de 1944, se-nțelege). În timpul războiului, s-a refugiat la București, unde s-a implicat în activități culturale și politice menite să afirme apartenența Basarabiei la statul și la cultura română, în primul rând ca editor de publicații și ca autor de lucrări literare și de popularizare.
Aceste activități îi vor fi sever imputate după 1944, în contextul în care regimul comunist instalat de sovietici în România a consimțit la cedarea Basarabiei și i-a persecutat pe toți cei implicați, între 1918 și 1944, în renașterea ei culturală și politică. Nefiind născut în provincia din nou cedată, D. Iov nu a putut fi trimis cu forța în URSS, asemeni altor intelectuali basarabeni refugiați dincoace, care au fost, ulterior, deportați de către regimul sovietic în Gulag. Scriitorul botoșănean a fost pedepsit, ca să zic așa, pe plan intern. Mai întâi, prin interdicție, numele său figurând, în 1949, pe lista scriitorilor care, la fuziunea Societății Scriitorilor Români (al cărei membru D. Iov era din 1920) cu Societatea Autorilor Dramatici, au fost excluși din Uniunea Scriitorilor. Excluderea îl lasă fără mijloace de subzistență – Zaharia Stancu, la care merge în audiență, îi spune pe șleau că este persecutat din cauza activității sale pro-basarabene –, mai ales că a fost însoțită de interdicția de semnătură. Supraviețuiește cu greu, ca mulți intelectuali români ai acelor ani, din ajutoare primite de la rudele din zona de obârșie, până în 1956, când a fost arestat și condamnat pentru „activități dușmănoase la adresa regimului”. Va muri ca martir, la Gherla, în 20 august 1959, însă nici măcar dispariția sa fizică nu va opri persecuția: decesul a fost înregistrat de organele de represiune la o dată falsă (mai 1961), iar soția sa, Aglaia Iov, nu a aflat că este văduvă decât în 1962. Locul în care este înmormântat a rămas necunoscut, iar opera sa a rămas interzisă, sau, în tot cazul, nereeditată până în 1989, singura consemnare publică a numelui său, până la acea dată, fiind un articol semnat Al. Bardieru (?), apărut în „Caiete botoșănene”, în 1986 (poate că poetul Gellu Dorian, creatorul publicației, va explica în ce context a apărut acest text foarte curajos, pe sub nasul cenzurii).
Ediția de Scrieri, în două volume, realizată de Mihai și Teodor Papuc, strânge la un loc operele reprezentative ale acestui scriitor cu un destin atât de nefericit. Primul volum conține poezia lui D. Iov, adică volumul Covor basarabean (1943), versurile din periodice (1910-1944) și ineditele din manuscrisul Amintiri din ieri (1948), și proza sa (volumele În lunca Trotușului, 1923, Duduia Adela , f.a., Amintiri și lacrimi, 1932, împreună cu prozele din periodice, 1910-1941). Cel de-al doilea volum este dedicat bogatei publicistici a autorului, memorialisticii (volumul Răboj de amintiri, datat 1948 și editat târziu, în 2016) și corespondenței sale. Ocultarea de atâtea decenii este parțial suplinită prin referințele critice care completează acest volum, ediția fiind prevăzută – ca tot ce lucrează Mihai și Teodor Papuc – cu un aparat de note și comentarii cuprinzător, bogat în explicații și dezambiguizări istorico-literare.
Fără a-l putea repoziționa în istoria literaturii române, prezenta ediție îl scoate, măcar, din uitare pe scriitorul născut pe Trotuș și identificat cu destinul cultural chinuit al Moldovei de peste Prut. Nu este, firește, un poet important, însă este unul care completează, mai întâi, tabloul poeziei tradiționaliste de la 1900, apoi pe cel al literaturii române în Basarabia interbelică. În prima ipostază, de poet tradiționalist de la 1900, Iov este un erotic minor, sentimental în maniera Șt. O. Iosif și galant în cea a lui Traian Demetrescu. Sunt, de fapt, mari diferențe între poezia sa de la debut (tributară, în mare măsură, curentului de la Sămănătorul) și cea din faza basarabeană, când trece la lirica de evocare istorică și naționalistă, de tip Nichifor Crainic.
Proza sa este, probabil, mai valoroasă, deși este mai greu de încadrat întrun curent. Cea de dinainte de 1918 este afiliată limpede modelului tradiționalist, fără a fi, totuși, una pur sămănătoristă, mai ales că tema erotică este și aici dominantă. Însă sentimentul trecutului, mediul preponderent rural, evocarea istorică și substratul moralizator îl ancorează ferm la remorca tradiționalismului, care după 1918 va deveni, în proza noastră, complet anacronic.
Marea revelație a ediție este, totuși, volumul al doilea, în special în partea de memorialistică și corespondență. Scrisorile către Liviu Rebreanu, Artur Gorovei, G. Tutoveanu, I. E. Torouțiu, Leca Morariu, ca și cele primite de la Mihail Sadoveanu, același G. Tutoveanu sau Andrei Ciurunga, conțin, toate, informații de istorie literară și, mai ales, o atmosferă culturală, din Basarabia și din mediile tradiționaliste de dinainte de 1944, care merită cunoscute fie și numai de specialiștii în această perioadă.
Asemenea ediții, chiar dacă nu privesc scriitori de primă mărime, au o însemnătate istoricoliterară ce depășește cadrul îngust al Basarabiei.