În acest an, Editura Știința va scoate de sub tipar ediția Ion Barbu Opere, cu un studiu introductiv de Bogdan Crețu. Observator cultural publică un fragment din acest studiu:

Ion Barbu: ideologia „suveranistă“ a Isarlîkului și adeziunea la Mișcarea Legionară

Ciclul Isarlîk din volumul-cult Joc secund (1930) pare a conține partea care deocamdată a rezistat cel mai bine din opera lui Ion Barbu. Imitată repetat (de Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, ca să-i numesc pe cei mai notorii), ea atrage și azi exact prin ceea ce autorul detesta cel mai mult: prin exotism și pitoresc. Titlul ales trimite, savant, la vechea Grecie, filtrată însă prin experiența unei lumi care a stat veacuri la rînd „turcită“ și care, după secolul al XIX-lea, s-a rupt de această tradiție hibridă și încearcă să uite ce a fost, fără să devină ce-și dorește.

Modernismul ca atentat la identitatea națională

Ion Barbu e în esență un „antimodern“, în sensul dat de Antoine Compagnon. Barbu este un autor prin care poezia română s-a emancipat, s-a „căftănit“, urcînd (la nivel de poetică) la un nivel la care nu avea cum să ajungă organic, ci doar prin salt, prin ruptură. Dar scriitorul n-a ratat nici o ocazie să blameze modernismul ca pe un moft, ca pe o soluție nepotrivită. Critica lui la primul volum al Istoriei literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu se explică printr-un refuz al sincronismului, pe care-l resimte ca pe o aderare brutală la un model cultural care nu se potrivește tipului de civilizație autohton: „Modernism e un cuvînt impropriu sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară. El nu se referă decît la un efect secund al recentului proces de limpezire și concentrare realizat de poezie: recîștigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumusețe“. Care ar fi acel sens organic potrivit culturii române? „Helenismul neistoric, altfel adevărat (prezent în gîndirea geometrică a lui Eudox și Apolonius, ajuns la expresiune în oda pindarică)“, filtrat însă, cum o spune într-un interviu, prin „sfînta rază a Alexandriei“ (aleasă ca model de sinteză românească între Grecia antică, bizantinism, ortodoxie, balcanism)…

Din păcate, Ion Barbu nu se oprește aici. I se pare că imitația formelor occidentale este efectul unui complot, al unui atentat la identitatea neamului, pus la cale de cei „nebotezați“, de evrei în special. N-are rost să ascundem sub preș derapajele sale, pentru că nu sînt accidente, ci opinii ferme, repetate. Nu e cazul nici să plusăm și să-i reducem personalitatea complexă la ipostaza unor atitudini extremiste, dar nici să ignorăm o atitudine care se repetă. Într-o confesiune, referindu-se la bunicul său, zidar, căruia i-a preluat numele ca scriitor,tînărul poet afirmă că poezia lui vine și dintr-un program de a face să se exprime tradiția autentică, neaoșă, profund românească, nu aceea alogenă: „Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele poezii. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit… Astăzi cînd românii de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene, cumulează pentru ei și urmașii lor, cugîtlej rebel la atîtea sonorități valahe, tot tradiționalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu constructorul zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradițional, nu e o ideologie la îndemîna oricărui străin botezat, ci o experiență în ascendență. Cred că accentul unui creștin milenar poate fi lesne deosebit de contrafaceri. Am îndoieli asupra poeziei tradiționaliste“. „Românii de dată recentă“, oricare „străin botezat“ – iată sabotorii „instinctului tradițional“, pe care „rromânul verde“ Ion Barbu vrea să-l recupereze în ciclul (splendid literar, fără dubiu) al Isarlîkului!

La o lectură în cheie ideologică a acestor poeme ne obligă, de fapt, declarațiile autorului. El le-a explicat așa, înaintea noastră. În articolul citat despre teoria sincronismului, programul critic al lui Lovinescu i se părea o catastrofă, pentru că înșela „idealul poeziei de totdeauna“, adică unul organic, anulat de un „modernism coborît pînă la mizeria lamentației iudeo-române“. În Poezia leneșă, modernismul era văzut tot ca nenorocire adusă de alogenii rupți de tradiție, lipsiți de atașament față de specificul național: „Poezia leneșă e foarte adesea o poezie vivace și coincide, atunci, cu stînga modernistă sau modernismul –scurtat. Tînărul practicant, în virtutea iuțelii cîștigate, continuă, însă, în silabe, rezumat la un sistem de mișcări născînde, dansul negru al seratei iudee la care s-a tremurat (dacă e constructivist); ori bețivana sîrbă la care-a chiuit (dacă e rural şi folcloric)“. „Stînga modernistă“, „dansul negru al seratei iudee“ – sînt ideologeme explicite, care arată o poziționare asumată. A discuta astfel de opinii într-un cadru strict estetic e nu naiv, ci tendențios. Ele trădează o atitudine repetată, care s-a mutat la nivelul concepției literare a unui poet care a resetat sistemul poetic românesc. Și sînt, în ordine intelectuală, mai grave decît articolele și poemele „legionare“, care pot fi (și au fost) explicate și prin arivism, prin carierism etc.

Hitler, Căpitanul & Alexandria

Isarlîkul lui Ion Barbu e o pledoarie pentru recuperarea rădăcinilor, pentru reluarea raportului cu tradiția bizantină și apoi otomană – adică acea parte a trecutului la care scriitorii „neromâni“ nu au acces. Ideologic, în aceste poeme modernismul lui Barbu e unul retroactiv, nostalgic, conservator. Și, așa fiind, e și anti-occidental. (Lucru sugerat și de Nicolae Manolescu, în Istoria critică…) De aceea, adeziunea lui la Mișcarea Legionară, peste două decenii, nu e o întîmplare, ci o consecință firească a unei orientări ideologice naționaliste ferme. Ion Barbu nu a comis o „simplă“ adeziune la Mișcarea Legionară, din motive de carieră, cum s-a tot spus. Dacă ar fi fost așa – ar fi fost un „accident“, o „naivitate“, cel mult o rătăcire. Compromisul său va fi însă și unul literar, nu numai politic sau etic. El a făcut loc în opera sa temei legionare, a legitimat ideile legionare barbianizîndu-le, în poeme precum Tindă, 1940, Marșuri ariane ori Poezia verde, unele publicate în Falanga și comentate copios, admirativ în revistele de extremă dreapta. 1940 este o odă închinată lui Hitler, care e adus, prin intermediul Căpitanului, în intervalul de sinteză dintre nazism și spiritualitatea ancestrală a poporului român, filtrată prin… Alexandria: „Iar cea mai pură creștere din toate,/ El, Începutul, cel ce ne e tot:/ Prea sfîntul Căpitan, cuprinde poate, În strat adînc și osemîntul got.// Deci, slavă, mîntuire, Fuehrer, ţie!/ – Legiunea trage verdele-i covor,/ Să treci,în mers, de altă Alexandrie,/ La Darius șiÎmpăratul Por“. Sigur, textul e mult sub nivelul poeziei anterioare a lui Barbu, dar nu e rupt de tradiția ei stilistică și mai ales se folosește de „utopia balcanică“ din ultimul ciclu al Jocului secund, care era o referință clasicizată. Oricît de ocazionale ar fi articolele și poemele sale pro-legionare, ele nu sînt scrise în altă convenție decît aceea notorie a unei opere canonice, deja clasicizate la data la care aceste texte erau publicate în revistele extremei drepte. Or, tocmai această autoritate culturală, care e a marelui poet, se revărsa și asupra „eticii legionare“. Nu intenționez să fac un rechizitoriu. Cazul e documentat în ediția critică a lui Mircea Coloșenco, nu mai are necunoscute.

Unii contemporani ai scriitorului și matematicianului au încercat să-și explice acest puseu de adeziune legionară fie prin interes carieristic (universitarul și-ar fi dorit o avansare în gradul didactic), fie printr-un fel de… naivitate. Punea în aceste adeziuni, consideră Ovid. S, Crohmălniceanu în Amintiri deghizate, „o iresponsabilitate copilărească“. Nu e numai atît. Dinu Pillat își explica „efemera apropiere a lui Ion Barbu de legionari“ prin „oportunism politic“. Din păcate, e mai mult. Textele în cauză și adeziunea explicită a scriitorului și matematicianului la Mișcarea Legionară nu vin dintr-un capriciu de moment, nu sînt „episodice“, ci provin dintr-o concepție care a hrănit poezia „balcanică“ a autorului. Oricît de „pură“ ar părea aceasta în muzicalitatea ei, oricît de onirică, ea este în epocă și o declarație de adeziune la o direcție ultraneaoșă, ultraspecifică.

Articolul „Chesat“, apărut în Buna Vestire, la 1 ianuarie 1941, deci la apogeul Statului Național-Legionar, este semnat cu numele de matematician, Dan Barbilian, calitate în care se legitima. Titlul este un cuvînt de proveniență turcească, însemnînd „criză comercială“ – ceea ce face legătura cu poemele clasicizate la data scrierii textului. Autorul denunță tranșant eroarea istorică a rupturii de tradiția orientală și asimilarea modelului occidental, care a creat „statul masonic român“ și „farsa patruzecioptistă“, cu „idealurile [ei – n.m.] pitice“. Întregul parcurs istoric ar fi fost deturnat de la cursul său firesc: „Un secol de istorie națională, irosit. Renașterea visată de bătrîni, măsluită“. Haret e o figură întunecată, principalul vinovat de stricarea spiritului național prin școală: „Cu un fanatism masonic necunoscut pînă la el, s-a aplecat să ne formeze un grup de învățători quasi-marxiști, admirabili agenți electorali“. Salvarea vine, firește, de la legionarii fideli Germaniei naziste, îndrumați de figura de martir aCăpitanului.

Au legătură toate aceste texte „conjuncturale“ cu poemele din ciclul Isarlîk, considerate unanim niște capodopere? Sigur că au, deși nu le explică, după cum nici poemele nu justifică derapajul de mai tîrziu al scriitorului. E. Lovinescu îi sesizase bine în Istoria sa plasarea ideologică, ce era reacționară: „Orientul învinge Occidentul, inspirația trebuie să izvodească din realități naționale și nu din realități ideologice îndepărtate, din Platon sau din legende mitologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul francez“. Tudor Vianu vedea în poezia lui Ion Barbu o reabilitare a balcanismului, blamat, respins ca o categorie inferioară de majoritatea scriitorilor. Mi se pare important că primii critici ai poetului îl citesc întîi ideologic, abia apoi îl legitimează estetic. Ei au observat opoziția ideologică a acestui grupaj de poeme față de tendințele generale ale literaturii: fie spre afirmarea unei identități „suveraniste“, etnice, rurale, fie spre modernizarea prin sincronizare cu Occidentul.

Ion Barbu se revendică de la Anton Pann – ca autor care făcea legătura, prin colportaj adesea, între paradigma încă neconfigurată în veacul său, a unei culturi de tip național, ba chiar naționalist, și alta transnațională, specifică popoarelor dunărene, care au avut în comun apartenența prin ortodoxie la Imperiul Bizantin și dependența, în grade diferite, dar categorică, de Imperiul Otoman. În perioada interbelică, pentru mulți eseiști care-și pun problema „specificului național“, ortodoxia, bizantinismul, ocupația otomană și fanariotismul sînt tare ale istoriei, scuze ori fatalități care explică înapoierea față de civilizația occidentală. Proiectată pe un astfel de fundal, încercarea lui Ion Barbu de a reabilita spiritualitatea balcanică este vizibil polemică, mai ales față de gînditorii „tinerei generații“, și ei fascinați de extremismul de dreapta.

Deturnarea estetică

Decontextualizate, rupte de gîndirea din spatele lor, aceste poeme s-au fixat rapid în memoria literară, deși nu erau lipsite de precedent. În afară de modelul asumat al lui Anton Pann (de fapt, al lumii lui Anton Pann), mai poate fi invocat cel puțin Dimitrie Bolintineanu, cu Florile Bosforului, care exersa un lexic „turcit“, dar din interiorul unei tradiții care încă nu era întreruptă la momentul apariției volumului (1865). Seducătoarea domnișoară Hus ar fi fost însă la locul ei în oricare din saraiurile ori tîrgurile de sclave de pe Cornul de Aur, alături de Esmé, Rabié, Leili, Mehrubé, Ziulé, Fatmé și alte odalisce orientale. Poezia lui Ion Barbu a atras în primul rînd prin faptul că a redimensionat pitorescul și exotismul – categorii care-i repugnau. Atît Eugen Ionescu, cît și G. Călinescu observau că, prin aceste poeme, s-a apropiat de autorul pe care-l negase, Tudor Arghezi: „Ion Barbu nu a depășit, ci s-a subordonat formulei poetice argheziene: pitoresc, verbalism, culoare, erotică, anecdotă, invectivă, humor lexical“ – verdictul impertinentului autor al lui Nu este corect.

Oricît de mult s-ar fi străduit autorul și, pe urmele lui, critica să spiritualizeze aceste texte, principala lor ofertă sînt tot pitorescul lexical, frivolitatea imaginarului, ludicul, care propune nu o lume, ci convenția unei ficțiuni orientale (o ficțiune, am văzut, ideologică). Creație lexicală a poetului, Isarlîk prelucrează denumirea turcească a Troiei, Hisar, care înseamnă „cetate, fortăreață“, la care poetul a adăugat ironic sufixul „lîk“, „cetățărie“, cum ar veni, pentru a sugera ideea de suprapunere, pentru că Troia e un sit arheologic cu 10 straturi care trimit la tot atîtea vîrste/ epoci/civilizații ale cetății. Prin urmare, „alba Isarlîk“, deși descrisă insistent în primul poem, e o entitate mai degrabă onirică decît una geografică. Ea trimite la o stare, la un tip de identitate hibridă, un fel de Eladă filtrată prin „justițiara turcime“, un non-loc situat „la mijloc de Rău și Bun“, deci în afara spațiului și a timpului. Nastratin Hogea e ridicat la statutul de înțelept absolut, capabil să impună o lume autarhică, suficientă sieși: gestul său din poemul inaugural („Sfînt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el“) fiind unul de anahoret, dar totodată un act simbolic, inițiator. E un mister, o enigmă adînc îngropată în straturile acestei lumi, care rămîne insondabilă din afară. De aceea, într-adevăr, se poate intui aici un „pelerinaj inițiatic“ , cum spunea Marin Mincu, dar nu e vorba de o „propunere“ gravă, încrîncenată, dictată de o responsabilitate sacră, care vizează mîntuirea sau pierderea sufletului, raiul sau iadul, ci de una în cheie ludică, pentru că Nastratin al lui Barbu nu are morga unui profet, ci mai degrabă împărtășește o atitudine bonomă și histrionică. El e unul dintre reprezentanții acestei lumi, la paritate cu Domnișoara Hus, care e un avatar al tragicei Pena Corcodușa. Or, în acest poem, portretul e cel al unei nefericite femei detracate, care își poartă tristețea de a se ști cîndva iubită, admirată. Poetul manifestă față de ea o tandrețe de împrumut (sursa acesteia este personajul lui Mateiu I. Caragiale), dar nu duce poemul în registru elegiac. Dimpotrivă, ritmul e dansant, sincopat, specific sonorităților orientale. E un bocet pe ritm de manea: „Este – Domnișoara Hus,/ (Carnaksi, Maşalá!),/ Cu picioare ca pe fus,/ Largi șalvari/ Undeva.// Pentru ea cinci feciori/ Pricopsiți (ah! beizadele)/ Au tăiat cinci alți feciori/ Ce-i făceau la bezele./ Și-au danțat cinci feciori/ Pricopsiți, la ștreangul furcii;/ Ea danțà/ Acanà/ Cu muscalii şi cu turcii;// Pași agale/ Cu pașale;/ Pași bătuți/ Cu arnăuți;/ Sprinteni, spornici,/ Cu polcovnici;/ De tot sprinteni,/ De tot sus,/ De strigau, pierduți, ibovnici:/ – Işalá, domniță Hus!“. Oricît ar fi căutat poetul să orienteze aceste poeme în direcția unei interpretări „abisale“, „metafizice“, ele rămîn în esență niște jocuri sau niște scenarii onirice, care atrag prin pitoresc, exotism și mai ales prin muzicalitatea care le mută, ca și în cazul altor texte, mai „dogmatice“, precum Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, în registrul simpatic al gratuității jocului literar. Ceea ce atrage este tocmai discrepanța dintre pretențiile mimate ale textelor, care se pretind inițiatice, esoterice ori măcar abisale, și registrul lor ludic, bogăția de efecte fonetice, asonanțele, ritmicitatea dansantă.

Probabil că acest ciclubalcanic reprezintă, azi, partea cea mai influentă a poeziei lui Ion Barbu. Orice poet s-a mai jucat cu asonanțe orientale a trebuit să-și filtreze limbajul prin acela al lui Ion Barbu, care este un cap de serie și-n această privință, a stilizării moderne (i-ar fi displăcut teribil, dar acesta e adevărul) a tradiției bizantino-balcanice, care e mai ales un depozit lexical și abia în al doilea rînd un reper spiritual.

Fixate în canonul estetic, aceste texte pornesc însă dintr-o opțiune ideologică regretabilă, care se va acutiza în momentul de maximă intensitate a extremismului de dreapta. A le citi strict literar nu e suficient; a le citi strict ideologic este la fel de perdant.

(fragment dintr-un studiu mai amplu, de Bogdan Crețu)