Ioan Holban a semnat pentru nr. 10 al revistei „România literară” o cronică de carte „Pajiștea rotundă din vârful unui ac”, de Mihai Ursachi, colecția „Antologia unui autor”, Editura Știința, 2022.

„Antologia din poezia lui Mihai Ursachi, Pajiștea rotundă din vîrful unui ac este o carte (aproape) bibliofilă, lucrată cu o mare fi nețe și, cum se vede, cu pasiune și devotament de poetul Lucian Vasiliu, un „ursachian“, care chiar s-a bucurat de prietenia Pelicanu lui, în anii 1970-1980, dar și după întoarcerea acestuia din exil, în 1990: elegantul volum este lu crarea plină de devoțiune a unui poet, selecția sa din opera altui poet, „legendarul boem și înotător“, care își spunea Pelican, „Padișahul/ întregii Melancolii,/ împărat al Singurătății de Sus și de Jos,/ stăpînitor/ absolut al Regatului Dor/ și Prinț Senior/ al Tristeții“, iar, în mediile literare ieșene din anii 1970, numit Magistrul.

Antologia are numai o sută treizeci de pagini; o selecție severă, s-ar putea crede, numai că din cele pa tru volume ale lui Mihai Ursachi – Inel cu enigmă, Missa solemnis, Poemul de purpură și alte poeme, Diotima –, în fapt, opera poetică a junimistului nonconformist, a lăsat deoparte foarte puține titluri, pentru că torentul poetic al Magistrului era intens, dens aurifer, cu un ascuțit simț (auto)critic, strîngînd mult ochiurile plasei prin care și-a trecut poemele destinate tiparului. Mihai Ursachi e un fel de „legendă“, unde se adună, într-un „ce“ misterios, poezia și viața sa. Semnificativ, mai cu seamă, pentru relațiile cu puterea lumii literaturii în timpul „revoluției culturale“ și ilustrînd tipul boemului în „echipa“ constituită la sfîrșitul anilor 1960, destinul lui Mihai Ursachi este exemplar pentru soarta scriitorului în regi muri totalitare. Debutul i-a fost amînat de anii de închisoare politică pînă la sfîrșitul deceniului șapte (debut în revista „Cronica“, în 1968, apoi, cu volumul Inel cu enigmă, în 1970) și atunci fap tul a coincis cu „dezghețul“ relațiilor dintre putere și cîmpul cultural, pentru ca ultimei perioade, cu mai multe umbre decît lumini, să-i fie specific raportul tensional dintre o profesiune liberală în esența sa și structurile totalitare ale unei societăți de inspirație asiatică. Mihai Ursachi a fost, asemenea lui Nichita Stănescu, un model pentru poeții care au intrat în literatură după 1970. S-a mai afirmat aceasta, dar nu mai în legătură cu influența pe care a avut-o opera sa, mai ales în spațiul ieșean. Dacă ar fi să dăm crezare puzderiei de amintiri, evocări, notații, interviuri, mărturisiri de după dispariția poetului, s-ar zice că absolut toți ficționarii și liricii Iașului vor fi trecut prin poezia și „bojdeuca de căsuță“ din Țicăul lui Mihai Ursachi. În fapt, Magistrul era foarte atent cu cei din preajmă, îi alegea, astfel că, în pofida regulii „puțini am fost, mulți am rămas“, doar cîtorva poeți, foarte puțini, le-a acordat prietenia sa. Printre ei, Lucian Vasiliu, autor al notei bibliografice a ediției, e un nume sigur. Mihai Ursachi a rămas un model și un simbol al felului cum poetul poate fi liber într-o societate ce se îndrepta în cadență spre dictatură. Astfel, viața și legendele ei, boema au influențat lumea literară ieșeană cel puțin în aceeași măsură pe cît va fi făcut-o poezia însăși din volumele antologate de „mierla“ de la Casa Pogor. „Marii artiști creează dogme“, spune un deva Nichita Stănescu. Există și o dogmă Ursachi care înseamnă, pentru lumea literară ieșeană, mai ales, un fel de a scrie și un fel de a fi: primul este modelul literar al anilor 1970, al doilea a influențat categoric relația scriitorului cu puterea în deceniul nouă: în ambele momente, deși cu totul altfel percepută, placa turnantă a fost libertatea.

În destinul lui Mihai Ursachi se poate re cunoaște soarta însăși a scriitorului român din jumătatea a doua a secolului trecut: în chisoarea comunistă, anii debutului, reculul în fața rinocerilor, exilul, întoarcerea acasă. O istorie care se poate citi în aceste versuri antologice din Poemul de purpură: un cîntec al pierderii omului: „Iubito, hai să ne jucăm/ de-a Ildiko și de-a Attila./ Acesta-i cortul meu de blăni/ în care te-am adus cu sila./ Dar jocul nu-i adevărat./ Vedem fantasme ca nebunii,/ a fost odată-un împărat…/ Nuntașii-aceștia nu sunt hunii./ Iubite, oare pentru ce/ e-atît de roșu-acest fluviu?/ Și numele lui care e? Iubito, acesta e Danubiu./ Iubite, oare frații mei/ dorm liniștiți în roșii ape?/ Și oare tata e cu ei?/ Iubito, vino mai aproape./ Iubite, toate au trecut,/ să-ți spun un vis din multe vise:/ dar mai întîi să te sărut,/ căci toate ușile-s închise./ Părea c-am fost copii cîndva în verdele Septentrion/ și doica noastră ne citea/ din cartea lui Marcel Brion./ Că ne jucam un straniu joc,/ un joc cu flăcări și cu sînge;/ iubite, dă-mi, te rog/ pumnalul tău, ceva mă strînge./ Să ne jucăm un joc frumos,/ ce se va scrie în istorii./ …Deasupra pustei colbul gros,/ și lung se tînguie cocorii“.

Oricine va citi această antologie, va iubi poezia și pe marii visători.”