Flori BĂLĂNESCU, de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din București semnează pentru nr. 11 – 12 al Revistei de cultură „Mozaicul” un text despre cartea „Paul Goma – Cuvântul basarabeanului răzvrătit” (prefață, selecție și coordonare de Aliona Grati, Editura Știința, Chișinău, 2019, 344 p.) întitulat „Singurul demers structurat istoric și critic cu privire la opera lui Paul Goma”.

Efortul Alionei Grati de a strânge la un loc texte diferite ca stil și tematică, în cadrul marii teme Goma, este de două ori salutar. În primul rând, pentru că propune o perspectivă critică pe mai multe voci asupra unei opere imense, care nu a făcut până acum obiectul unui demers sistematizat de critică literară, și în al doilea rând pentru că fixează prin acest gest o întrebare formulată sporadic în contexte diverse: Există un conflict mocnit între estetic și est-etic? În ce măsură transcende el literatura română?

Autoarea își apreciază cu modestie efortul, astfel: „Fără a trasa hotare stricte, articolele se pliază pe o structură cu niveluri interdependente care pun în valoare o rezistenţă politică şi arta literară a scriitorului. Cartea cuprinde exegeze despre toate creaţiile lui Paul Goma, acestea alcătuind împreună, dacă nu un studiu exhaustiv, cel puţin un bun demers introductiv” (p. 8). Cartea a apărut la 51 de ani de la debutul editorial al lui Paul Goma cu volum de proze scurte (Camera de alături, 1968) și la 48 de ani de la debutul cu roman, dar nu în limba română, ci în traducere, în Germania și Franța (Ostinato, Suhrkamp; La Cellule des libérables, Gallimard; 1971). Se cuvine spus aici că singurele cronici scrise în mediul literar românesc înainte de 1989 despre literatura lui Paul Goma (exceptând notele informative ale colegilor săi de breaslă și ale lumii editoriale și redacționale, care pot fi citite în dosarul de urmărire informativă al scriitorului, unele adevărate „recenzii”) sunt cele semnate de Lucian Raicu și Valeriu Cristea, ambele despre Camera de alături. Deși au fost menționate de mai mulți critici și eseiști (de obicei informația fiind preluată din biobibliografia lui Goma), se pare că nu le-a citit nimeni recent. Aliona Grati are meritul de a le fi găsit și de a le pune la dispoziția noastră. Al treilea text prezent în volum scris înainte de 1989, dar în afara României, este semnat de Virgil Ierunca și se referă la apariția romanului Ostinato, 1971; al patrulea și ultimul este al Monicăi Lovinescu despre apariția cărții-document (considerată și roman) Le tremblement des hommes (Peut-on vivre en Roumanie aujourd’hui?), apărută în 1979 în traducerea lui Alain Paruit la editura Seuil din Paris. Este o carte de căpătâi, care suscită atât interesul istoricilor, cât și pe al literaților și publicului larg. În original a apărut abia după 1990, iar în ediție definitivă în 2015[1]. Virgil Ierunca și, mai ales, Monica Lovinescu au vorbit mult la Radio Europa Liberă și nu numai despre cărțile lui Paul Goma și despre gestica sa neconformă ideologic, cu atât mai surprinzătoare literar. Coordonatoarea volumului a ales de la Monica Lovinescu un text și un moment cu o relevanță definitorie: după ce regimul comunist a „pacificat” Mișcarea pentru drepturile omului și familia Goma s-a refugiat politic în Franța, Paul Goma s-a apucat de scris la cald Culoarea curcubeului (1978). Un an mai târziu, cartea a fost publicată. Prin urmare, majoritatea textelor (mai puțin cele patru) au fost scrise după 1990, când cărțile lui Paul Goma au început să fie publicate în original, în România.

Cartea de față are patru secțiuni, trei scrise și una vizuală:

I. Analize. Interpretări; Autori: Gheorghe Grigurcu, Flori Bălănescu, Radu Negrescu-Suţu, Mariana Sipoș, Dan Culcer, Cornel Ungureanu, Ion Simuț, Bogdan Crețu, O. Nimigean, Mariana Pasincovschi.

II. Biblioteca Paul Goma (Cronici. Studii); Autori: Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Paul Cernat, Virgil Ierunca, Ion Negoițescu, Vasile Baghiu, Ancuţa Maria Coza, Dina Hrenciuc, Daniel Cristea-Enache, Virgil Podoabă, Liana Miclăuş, Monica Lovinescu, Tudorel Urian, Raluca Lazarovici, Dumitru Ungureanu, Monica D. Cândea, Aliona Grati, Alexandru Burlacu, Andrei Țurcanu, Maria Şleahtiţchi, Daniela Sitar-Tăut, Daniela Iederan, Mihail Vakulovski, Liviu Antonesei, Diana Vrabie, Andrei Vartic, Petru Ursache, Maria Pilchin, Magda Ursache, Theodor Codreanu, Ramona Jitaru, Sergiu Musteață, Aliona Grati.

III. Paul Goma prin el însuși; Autori: Paul Goma, Leo Butnaru, Dinu Mihail.

IV. Viața în imagini.

În mod previzibil, secțiunea a doua este cea mai generoasă, cuprinzând texte despre cărțile lui Paul Goma, începând cu debutul (rămas valabil din punct de vedere literar, cronica lui Paul Cernat, la 48 de ani[2] distanță de înaintașii săi, Raicu și Cristea, confirmând), până la jurnale și publicistică.

Aliona Grati adună programatic cioburile de exegeză literară și istorică din imensul puzzle de critică literară, studii, eseistică, articole de atitudine etc. reușind să creeze un tablou convingător pentru prezentarea lui Paul Goma ca scriitor demn de luat în seamă și actant relevant al istoriei postbelice. Până când opera sa nu va fi citită și analizată cu responsabilitate de critica literară, fără salturi ocazionale, nu se (mai) poate afirma că Goma a fost „recuperat”. Între Goma și scriitorii din generația sa este o dublă ruptură: una de paradigmă estetic-morală, mai bine spus de est-etică (termenul „moral” fiind creator de confuzii), cealaltă de receptare. „Morala se învață la școala primară, eticii i se poate consacra o viață sau o operă”[3] spunea Monica Lovinescu. Poate că generații viitoare de critici și istorici literari vor studia aplicat opera literară a lui Paul Goma, devenind la rândul lor pionieri într-un domeniu în care canoanele s-au pietrificat din motive extraliterare.

În vreme ce alți scriitori erau publicați în românește, în România, cu acordul cenzurii (sau pur și simplu, în virtutea autocenzurii), erau citiți, analizați, pătrunzând în conștiința publică și literară printr-un circuit firesc, unii fiind canonizați, Goma era interzis, cărțile i-au apărut după 1971 numai în străinătate, fără ca publicul de limba română să aibă acces la ele. După 1990, când au început să fie publicate în România, majoritatea erau „vechi”, iar critica literară s-a comportat de parcă le trecuse vremea. În realitate, cărțile scriitorului Paul Goma au fost ocolite din motive de altă natură. Și acest lucru reiese, la o lectură atentă, din volumul de față. Principalul motiv pentru care niciun critic literar nu și-a dedicat cu adevărat timpul și competențele citirii și analizării serioase a literaturii lui Paul Goma, care continuă să fie apreciat (descoperit!) de literați din ultimele generații, dintre care unii i-au dedicat teze de licență sau de doctorat, rămâne de devoalat și de analizat cu argumente adecvate.

Secțiunea a III-a conturează și mai bine ideea de „basarabean răzvrătit”, cum îl numește Aliona Grati, un român basarabean în răspăr cu toate conforturile călduțe ale lumii literare și intelectuale de la sfârșitul anilor 1960-începutul anilor 1970, anii unei false „deschideri” a politicii regimului Ceaușescu, deschidere care tocmai se închidea în urma Tezelor din iulie, culminând cu explozia neverosimilă de curaj și demnitate a unui singur om în 1977 – formula „omului singur” a lui Adrian Marino poate i s-ar aplica mai bine lui Goma, aici, în completare: gestul unui singur om, un om singur împotriva unui sistem –, anul drepturilor omului. Reproducerea celor trei scrisori deschise de importanță maximă din 1977, semnate de Paul Goma (cea de solidarizare cu Charta 77 cehoslovacă, scrisoarea trimisă lui Ceaușescu și, în fine, cea trimisă Conferinței de la Belgrad, de data aceasta semnată inițial de încă 7 persoane), este relevantă pentru ceea ce însuși Paul Goma a sintetizat prin subtitlul unui alt volum al său: Singur împotriva lor[4], iar cele două interviuri din final (cu Leo Butnaru și Dinu Mihail) pun în evidență personalitatea neastâmpărată, răzvrătită, de o inteligență sfredelitoare a scriitorului.

Selecția operată de Aliona Grati se dovedește una dinamică într-un context social-politic de tranziție românească interminabilă, în care Paul Goma a fost asociat în mod deliberat de establishmentul cultural și politic din România (și din Moldova de pe stânga Prutului) cu un personaj istoric al cărui trecut ar fi bine să nu-l mai zgândărim.

Secțiunea foto este o adevărată istorie în istorie, pe lângă fotografiile personale, de familie, fotocopiile unor articole din ziarele occidentale apărute în împrejurări precum manifestații în Occident pentru eliberarea lui Paul Goma (1977) sau despre tentativele de asasinare puse la cale de Securitate ș.a. infuzează cărții un aer suplimentar de autenticitate documentară și de epocă. De asemenea, turneul american din 1978 al scriitorului, organizat de un grup de români anticomuniști (între care, fostul deținut politic Nicholas Dima) sau întâlnirea cu cancelarul Helmut Kohl (1980) arată efectele „cutremurului oamenilor” pe care l-a provocat gestul din 1977 al lui Goma, nu doar în conștiința românilor, ci și în Occident, acolo unde se spunea că „mămăliga românească nu explodează”.

Nu în ultimul rând, reproducerea la începutul volumului a Biobibliografiei lui Paul Goma, în varianta prescurtată, are însemnătate literar-istorică și, totodată, didactică. O șansă în plus pentru corectarea prea multor inadvertențe și speculații întâlnite în producții de toată mâna, de care atât spațiul virtual, cât și multe texte editate clasic sunt infestate. Din același motiv am publicat-o (integral) în Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor) și în Cod „Bărbosul”, Ratio et Revelatio, 2015.

Generația lui Paul Goma a pierdut în mod voit șansa etică de a fi alături de un spărgător al conformismului și lașității generalizate, și nu doar în 1977, ci începând chiar din 1971, așa cum a pierdut și șansa ieșirii din paradigma „autonomiei esteticului” (pe care analiștii occidentali o criticau la apariția romanului Ostinato în lumea liberă, în 1971, roman considerat modern, sincron cu literatura Vestului). Au pierdut ocazia de a se racorda estetic la cursul literaturii dezbărate de frică – (auto)cenzură – și de mimetism. „Acest roman este deosebit de tot ce cunoaştem noi din literele româneşti actuale. El vorbeşte în ţara lui o limbă nouă. Şi chiar dacă românii scrâşnesc încă din dinţi, ei vor reţine, mai devreme sau mai târziu, Ostinato ca o operă importantă a literaturii lor.”[5] Françoise Wagener proiecta asupra românilor o speranță care s-a dovedit o fatalitate fără ieșire: românii se pot „sinucide” adesea în istorie, fără o miză reală. Nu altceva spun Aliona Grati și criticul literar Cornel Ungureanu:

„Lui Paul Goma nu i s-a recunoscut decât parţial meritul de a fi anticipat o sensibilitate devenită paradigmă mai târziu. Deşi criticul literar Cornel Ungureanu lansează, în 1995, ideea că Paul Goma face figură de «mutant» în interiorul generaţiei sale, pentru că a înţeles «cu un ceas mai devreme decât colegii săi scriitori că epoca vieţii literare aristocratice, că timpul recluziunii orgolioase s-a încheiat. Începe un alt timp, în care scriitorul trebuie să-şi asume riscurile implicării într-o opoziţie, clară, deschisă», tabloul receptării operei sale nu se modifică. Scriitorul Paul Goma recurge la discursul autentic existenţialist (document, mărturie, jurnal) în momentul în care, în spaţiul literaturii române, sunt în vogă experimentele literare «pure», seduse de plăcerea gratuităţii estetice” (pp. 6-7).

Deși apariția ei a fost întâmpinată mai degrabă cu tăcere și neinteres, Paul Goma – Cuvântul basarabeanului răzvrătit, antologia strânsă și îngrijită de criticul și istoricul literar Aliona Grati, este mai mult decât „un bun demers introductiv”, este deocamdată singurul demers structurat istoric și critic cu privire la opera lui Paul Goma[6].

[2]„Observator cultural”, nr. 807, 28 ianuarie 2016.

[3] Monica Lovinescu, Unde scurte, Editura Humanitas, București, 1990, p. 492.

[4] Scrisori întredeschise: singur împotriva lor, ediție îngrijită de Laszlo Alexandru, Biblioteca Revistei „Familia”, Editura Multiprint, Oradea, 1995.

[5] Françoise Wagener, O mare carte românească, în „Le Monde”, 7 ianuarie 1972, apud „Receptare critică”, în Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 457.

[6] În 2010 a apărut un volum în stilul Festschrift, din care câteva texte au fost preluate în antologia de față, Paul Goma 75 (Dosarul unei iubiri târzii), volum îngrijit de Flori Bălănescu, Eagle Publishing House, București, care s-a dorit a fi „o carte pentru celebrarea lui Paul Goma, la vârsta de 75 de ani”, fără alte pretenții; prezența mai multor scriitori și critici literari cu texte aplicate fac din el oarecum altceva decât prevăzusem.