Recenzie pe marginea volumului: Daniel Bănulescu. Dumnezeu ține întreg universul pe degetul său mic (Colecția Antologia unui autor. Editura Știința, Chișinău, 2021, 128 pag.), semnată de Andrea H. Hedeș, pentru România literară nr. 12/2022.

După antologia din 2013, În șerpărie (Editura Tracus Arte), din 2013, Daniel Bănulescu propune o a doua antologie de autor, mai cuprinzătoare, Dumnezeu ține întreg universul pe degetul său mic. Aceasta cuprinde poeme selectate din volumele: Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului, Balada lui Daniel Bănulescu, Daniel, al rugăciunii și Toată lumea ucide pe toată lumea.

Dumnezeu ține întreg universul pe degetul său mic propune o panoramă asupra universului liric al unuia din cei mai autentici poeți contemporani. Nu putem spune „asumați“, deoarece asumarea presupune un calcul rece, or, Daniel Bănulescu este poet, născut, iar nu făcut.

Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului este secțiunea care cuprinde cele mai multe poeme. Sunt poeme de dragoste în care fiorul erotic explodează în carnal, se consumă într-un soi de ritual primitiv, într-o iubire feroce. O lirică erotică opusă celei a unui Brumaru, dar care amintește, atât prin stindardul siguranței de sine afișat excesiv, cât și printr-un soi de don juanism demonstrativ, de Paul Vinicius: „Te-aș putea demonta demola frăgezi/ Te-aș putea educa și întorcându-te cu fața spre mine/ Te-aș învăța că până la urmă partea cea mai bună din mine învinge// Dar sunt plictisit/ Duhul meu este plictisit/ Pantalonul meu de velur e plictisit/ (…)“.

Balada lui Daniel Bănulescu cuprinde poeme care marchează trecerea spre altceva, poeme-punte. Eros și Thanatos sunt captivi într-un fel de joacă-luptă din care se ivește ceva nou: „Praful se cațără pe genunchii mei ca o iubită/ Și cântă la chitară faptele mele de vitejie// Toți dușmanii mei au fost îndoiți ca niște cuie/ Și ascunși în nisip// (…)// Oriunde îmi îndrept mintea/ Un gând ticălos/ Începe să fugă schelălăind dinaintea unui gând curat/ Și zece kilometri împrejurul meu lumea devine un loc mai suportabil.“

Odată cu Daniel, al rugăciunii descoperim acel ceva, o nouă dimensiune în care se naște poezia lui Daniel Bănulescu și în care poetul ajunge la o maturitate ce lasă să se întrevadă evoluția ulterioară, aceea din poemele cuprinse în Toată lumea ucide pe toată lumea. Chiar dacă unele din aceste prozo-poeme sunt, după cum mărturisește autorul, „dislocate din romanele mele, rescrise pe alocuri și își savurează aici existența independentă“, ele sunt ceea ce poetul a atins mai bun în poezie, atât ca formă de expresie cât și ca tematică. Acum pulsiunile lirice, hiperbolizate, tensiunea ancestrală a vânătorii (motiv valorizat erotic în poeme), își găsesc manifestarea în formele unui „clasicism“ postmodern, atingând o octavă superioară. Sunt poemele unui rege decăzut în propriii ochi, rugăciunile unui rege blestemat. Psalmi contorsionați, de o frumusețe voit sălbatică. În filigran, citim consacratul nu credeam să-nvăț a muri vreodată. O mistică foarte personală, amintind de cea a lui Dan Stanca, înflorește în întunericul acestor poeme. Drumul spre Dumnezeul descoperit nu este cel al dreptei dogme, ca în cazul altor poeți, ci al unei erezii personale. O mistică viscerală, având la bază spaima, angoasa, oroarea, amintește vag și de Ecclesiasticul, fără sentimentul de abandon, de vanitas vanitatum specific acestuia. Din groază și disperare se naște această nouă voce lirică a poetului, aceste frumuseți și versuri noi: „Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o băltoacă de clor./ Murdăria fuge ca o șopârlă. Și se cațără pe inima tuturor.// Tu să nu suferi că la tot ce facem lucrăm în zadar./ Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar.// Și atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste./ Desăvârșire. Text sfânt./ Chiar și în stânga. Încleștată de mâna-mi tu despăducheată de tot de pământ.“

Titlul antologiei, Dumnezeu ține întreg universul pe degetul său mic, arată asumarea de către poet a acestei noi dimensiuni lirice. Rezultatele sunt fericite. Iată, bunăoară, o definiție a „scrisului“, ireproșabilă, dar și o mărturisire de profundis: „Cu scrisul e așa: scrisul e exact cum ai coase două animale, înnebunite de furie, în aceeași blană de sălbăticiune./ Dihăniile se vor sfârteca necontenit, căutând să se înghită una pe alta./ Iată motivul pentru care scrisul e pe jumătate nebunie, pe jumătate rugăciune.“

Femeia, moartea și Dumnezeu sunt motivele privilegiate ale poeziei lui Daniel Bănulescu. Poetul le dezvoltă în poeme narative, confesive sau descriptive. Ritmuri compulsive, furioase, dau la iveală imagini incisive. Poemele remarcabile nu constituie excepția în această antologie. Lirica lui Daniel Bănulescu deschide o altă dimensiune în categoria poeților contemporani de raftul întâi.

Vedeti aici articolul original: CARTEA DE POEZIE