Cronică literară pe marginea culegerii „O sumă de cuvinte și alte proze scurte” de Aureliu Busuioc (Editura Știința 2021), publicată în ediția 6/2021 a revistei „Viața Românească”

Cu studii liceale româneşti (a absolvit Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara) şi şcoala de ofiţeri (întreruptă de obligaţia de a se „repatria”, împreună cu familia, în Basarabia sovietică), Aureliu Busuioc (1928 – 2012) a fost nu doar un bun stilist, ci şi cel mai stilat scriitor din Chişinăul anilor postbelici. Iar cum stilul se vede în lucrurile mici, el, chiar dacă a excelat în arta romanului (Singur în faţa dragostei fiind unul dintre puţinele romane remarcabile în era comunismului, iar Hronicul Găinarilor fiind cea mai bună naraţiune romanescă din Basarabia independentă) sau a dramaturgiei (Radu Ştefan, Întâiul şi Ultimul neavând egal în dramaturgia inter-riverană), străluceşte în mod deosebit în bijuteriile literare: poezie, epigramă, proza de proporţii reduse.

Subtil, graţios, fără complexe provinciale, Busuioc e unul dintre cei mai organici scriitori din stânga Nistrului. „Aureliu Busuioc contrazice imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic. […] În scris are eleganţă şi o autoritate firească. Dacă se joacă, o face ca un aristocrat, nu ca un clovn. […] Genul său predilect este proza (romanul, dar şi proza scurtă sau foarte scurtă). Raţionalismul incoruptibil, spiritul de observaţie mereu activ, curajul de a regândi adevărurile aflate în circulaţie, distanţa ironică faţă de scris, ca şi o anumită nesupunere calmă, de om de bună condiţie, faţă de orice constrângere, la care se adaugă vasta cultură literară şi plăcerea jocului, fac din Aureliu Busuioc un prozator sigur pe el şi rafinat. ” – aşa îl descria Alex Ştefănescu.

Unele dintre prozele sale scurte de tot, precum micile bijuterii din culegerea O sumă de cuvinte, reprezintă modelul de scriitură parafrastic-postmodernistă în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Cititor de meserie, mânuitor al cuvântului artistic, el reciclează ludic, ironic, intertextual opera înaintaşilor, consemnând deopotrivă faptele amuzant memorabile ale contemporaneităţii, placate pe grila narativă a vechilor cronicari.

Ironia sa evoluând până la sarcasm, dincolo de jocul literar al parafrazelor şi al „istoriilor paralele”, scoate în evidenţă moravuri ale actualilor diriguitori ai treburilor publice, relevând ipostaze ridicole ale prezentului mişelit. „Textele din O sumă de cuvinte, notează Eugen Lungu, postfaţatorul volumului recent editat*, reiau, dintr-un unghi parodic, o serie de subiecte din O samă de cuvinte. Lexicul şi stilistica, mimând zăbavnicul şi legănatul discurs al vechilor cronicari, sporesc şi mai mult randamentul umoristic. Aureliu Busuioc operează cu vocabularul de epocă şi imită pana melancolic-ceremonioasă a lui Ion Neculce”.

Într-o istorioară din acestea Busuioc îl amendează pe un contemporan al său, poetul păşunist Ion Bolduma, care intrase în posesia unui volum de Arghezi şi din care nu a înţeles nimic, pretext de a-şi aminti vorba altui confrate, antiromân înveterat: „…dacă scriu românii ceva, nu-i mai înţelege nici dracul!”. Doar că volumul pe care încercase el să-l înţeleagă cuprindea poemele argheziene… traduse în germană! În alta, autorul rescrie o secvenţă a istoriei moderne: „Stă scris în hrisoave că multă lume nu credea în strigoi şi alte năluci. Dar au venit un învăţat Marx carele, cu ortacul şi sponsorul său Engels, au scris negru pe alb că prin Evropa bântuie o stahie. Oamenii evropeni au crezut şi au alungat-o în Rusia. Mai cu toporul, mai cu binişorul au priimit-o ruşii la ei. Şi aşa prăpăd au făcut stahia, că şi azi, după alungarea ei, mai stau la putere mulţi dintre cei ce au primit-o şi vor s-o tragă înapoi…” (De o stahie în Evropa).

Ironia e construită pe jocul comparatist şi pe jongleriile lingvistice (uneori pe un fel de paronimie bilingvă). Iată un fragmentul intitulat De naşterea cântecului, cuprinzând tot tacâmul: parafraze după Neculce, jocul paronimic, obiceiul pământului „învăţat de la turci” (peste care „fratele mai mare” impune „obiceiul lor”): „Iară mai zic că de-au venit la curtea Domnului Cantemir Ţarul Petru al Rusiei, Vodă l-au priimit după obiceiul pământului (învăţat de la turci!) cu baclavale, alivenci şi şerbet în pocaluri de cleştar. Numai că ţarul, deprins cu alte băuturi, au turnat şerbetul peste ţoalele lui Vodă şi au cerut votcă, după obiceiul lor. Nu s-au supărat de glumă Vodă, dar au vrut să facă şi el o şagă şi au dat înălţimii Sale un ulcior cu palincă de la Bucovina. Au luat înălţimea Sa un gât de probă şi aşa i-au fost pe gust băutura, că au golit ulciorul tot şi au mai cerut. Apoi au luat-o pe Doamna lui Vodă de subţiori de au tănţuit cu dânsa tot cântând: «Palinca, palinca, palinca moia!», până au căzut lat pe podele… Adăuza, la Stănileşti, când să deie comenzile moscalilor săi, înălţimea Sa tot mai cânta despre băutura îndrăgită, şi atunci au luat turcul şi l-au biruit pe băutor. A scăpat cu fuga Ţarul, dar cântecul a rămas cum l-au îndreptat moscalii: «Kalinka, malinka, palinca moia!»…”

„Povestirile vânătoreşti” constituie partea a doua a volumului. Modele clasice de literatură realist-poetică şi realist-ironică, a unui povestitor şi poet al naturii, urmând tradiţia lui Turgheniev, Sadoveanu, dar şi a lui Alphonse Daudet. Personajele sunt insolite, iar anturajul/ natura exotic(ă). Cheia de lectură o propune autorul: „Paginile pe care le răsfoiţi în această clipă nu sunt nici roman, nici tratat de vânătoare, fie el chiar fals. Sunt doar nişte notiţe în care cel ce şi-a pus numele pe copertă va încerca, combinând isteţ şi armonios adevărul curat cu minciuna sfruntată, să vorbească cititorului despre frumuseţile şi mizeria vânătorii…”.

Istoriile sunt d’ale vânătorii, dar nu numai. Prima reproduce – nostim, ca în literatură – episoade din vremea şcolii militare româneşti, iar următoarea surprinde instantanee ale relativului dezgheţ politic şi artistic din Basarabia anilor 60. Echipele de vânători fiind eterogene, unele secvenţe ilustrează câte vreun domeniu în care activa „vânătorul” respectiv. De exemplu cinematografia (cu tot anturajul şi contextul socio-politic): „Întrucât lucrurile se petreceau prin anii şaizeci, adică pe timpul to­talitarismului foarte multilateral dezvoltat, e cazul să subliniez că atmosfera ce domina pe platourile de filmare, mai ales când locurile alese erau mai departe de oraşe, era una mai liberă, oamenii nu mai erau așa crispaţi şi suspicioşi. Se lucra două-trei ore pe zi, uneori pregătirile pentru înregistrarea pe peliculă a unui episod de zece-douăzeci de secunde dura zile întregi, aşa că se găsea timp berechet pentru flecăreală, oamenii voiau cu orice preţ să se mintă că sunt liberi, stăpâni pe limbile și comportamentul lor. Exagerez, desigur, dar în vre­murile când se tundea pe stradă părul prea lung, se despicau pan­talonii prea înguști, bărbile erau considerate «rămăşiţe burgheze» iar minijupele – atribut al curvelor – multe din echipele de filmare erau un fel de oaze ale rezistenţei… Mă simțeam bine în acest colectiv în care se ascultau seară de seară «Beatles»-ii, se bea «Mary cea sângeroasă» (ţuică de sfeclă cu suc de roşii), şi se purtau blugi cusuţi de costumieri din foaie de cort vopsită albastru… ” O epocă într-un alineat.

Dar istoriile erau – totuşi – cinegetice şi aici sunt de neevitat poezia & aventura. Descrierea peisajului-cadru începe, de regulă, cu un discurs dialogic, ţinând cont de experienţa cititorului: „…pentru unii balta e groapa aceea imensă şi veşnică descrisă de Gogol, din centrul Mirgorodului. Aceştia sunt, de obicei, cei care mai iau câte o carte în mână şi datorită cărora ne-am procopsit cu zicala «a da cu băţul în baltă». Pentru filosofi, balta e şi ea o adâncitură în scoarţa terestră în care prostul aruncă o piatră şi zece deştepţi de înţelepţi n-o pot scoate. Pentru pietoni, bălţile sunt formaţiunile acelea umede şi nesuferite care se nasc pe trotuarele noastre mereu rău pavate, mai cu seamă după ploaie, şi care scurtează viaţa încălţărilor…”. După excursul general-enciclopedic, poezia realităţii literar-empirice vine pe teren afânat: „Uriaşe ziduri de trestie şi papură împrejmuind nu mai puţin uriaşe ochiuri de apă clară şi nu prea adâncă – ghioluri, punctate de fultani şi plauri, de nesfârşite colonii de nuferi albi sau galbeni, jungle de liane şi alte plante, care de care mai aromate, păduri de arini şi sălcii cu mii de picioare în apă, grinduri şi insule, şi peste toate acestea, în toate acestea – armate de păsăret şi legiuni de pești… Şi canale, de la cele mai largi şi adânci, până la cărăruşele în care te pierzi fără întoarcere, dacă te aventurezi fără călăuză sau dacă nu te-ai învăţat să le citeşti singur…”.

Aventurile au întotdeauna surprizele ei, neplăcute pentru protagonişti dar vesele pentru observatorul impasibil. Un personaj (bine camuflat, dar neprotejat de surprize) nimereşte în bătaia organelor de defecaţie ale lebedelor în timpul decolării şi apare în faţa echipei de nerecunoscut: „Vorba e că aproape toate păsările, inclusiv lebedele, când îşi iau zborul, elimină din intestine prisosurile. Fie ca să se facă mai uşoare, fie ca să capete un impuls în plus, reactiv. Ei bine, momentul reactiv s-a nimerit chiar deasupra bărcuţei bietului Operator, îmbelşugatele dejecţii ale frumoaselor păsări schimbând aspectul uman al victimei…” Mirosul de găinaţ va persista chiar şi atunci când nu mai exista („peste o săptămână, când ne-am întâlnit iar, aveam impresia că Operatorul mai emana izul acela «de lebădă»”). Altă dată barca de aluminiu i se scufundă, iar el, în loc să lase barca şi puşca, încearcă să le salveze cu riscul înecării. Scena mută (protagonistul nu striga, ca să nu le strice prietenilor vânătoarea) e dramatică pentru personaj, dar nostimă pentru observatori, care nu prea înţelegeau ce se întâmplă cu el.

Nici naratorul, care mai mult se amuză de întâmplări, nu e ferit de ghinion… „La ultima raţă doborâtă, foarte aproape de barcă, am făcut instinctiv un pas către ea, s-o ridic, şi… Se înţelege că am nimerit în apă până peste cap. «În apă» e un fel de a spune, un eufemism. Vorba e că vântul adună la marginile limanurilor toate gunoaiele şi când am reapărut la suprafaţă cu capul plin de alge putrede, ramuri, resturi de hârtii şi raţa în mână, arătam ca o… arătare. Lucru care l-a făcut pe colegul meu să se tăvălească de râs. Nebunul m-ar fi lăsat să mă înec dacă n-aş fi strigat la el ca un disperat. Haina, frumosul meu costum de vânătoare, arăta la fel de jalnic ca şi stăpânul.”. Episodul are o continuare la limita decenţei, când, la întoarcere (protagonistul fiind nevoit să-şi scoată hainele ude şi să se înfăşoare, nud, într-un halat), ghinioniştii sunt întâmpinaţi cu întrebarea unor localnici: „– Ei, vânătorilor! Ce-aţi prins azi?… Eram gata să răspund, când o puternică rafală de vânt îmi înfoie halatul, ridicându-l peste cap. (Cum a pățit-o și Marilyn Monroe pe gratiile unei guri de ventilație, sper că aţi văzut filmul…) M-am trezit brusc ca un fel de David de-al lui Michelangelo (mă refer la nuditate, nu la perfecțiunea trupului!). Gestul putea fi şi a fost interpretat de pescari drept un răspuns la întrebare şi a stârnit în rândul lor hohote de râs şi remarci indecente”.

Nu lipsesc digresiunile dramatice, fie că se referă la natură şi duşmanii ei (aici: braconierii), implicând compasiunea şi dragostea faţă de frumuseţile naturii inocente, fie că scriitorul alunecă în povestiri cu substrat istoric şi geopolitic. Zona explorărilor cinegetice fiind în special sudul Basarabiei, rusificat forţat, e şi un câmp al teroarei istoriei, întâmplările derulând pe timpurile de tristă faimă. Dar – ca să revenim şi la parafrazele istorice cu care începe cartea – asta se întâmplă cu toate scrierile bune: realitatea se reflectă în ele în mod implicit, nu ca teză şi scop afişat. Dincolo de plăcerea lecturii, nu înaintea ei.

Articol semnat de Mircea V. Ciobanu

pentru Viața Românească