Recenzie de Mircea V. Ciobanu, pe marginea volumului: Antologia poeziei românești din Basarabia, (selecție, studiu introductiv și note biobibliografice de Nicolae Leahu, Editura Știința, 2021, 408 pag.) pentru Viața Românească, revista Uniunii Scriitorilor din România.

Istoria… lui Nicolae Manolescu se deschide cu un poem decupat din prima ediție românească a unui volum de poezie cultă: Poesii noo, aparținând unui „transnistrean” (în terminologie actuală), Ioan Cantacuzino, și fiind tipărită în 1790 la Dubăsari sau la Movilău. Pribeagul prinț își trăise ultimii ani, ocupându-se, inclusiv, de șlefuirea versurilor, la moșia sa, Cantacuzovca, pe malul Bugului. Versurile „Limba noastră prea puțină,/ Nu-i a nimui proastă vină,/ Căci însoață rău cuvântul/ În pârlejul ce dă gândul”, atât de potrivite începuturilor poeticești ale literaturii române, sunt cu atât mai relevante, cu cât spațiul geografic (azi i-am zice: spațiul geopolitic) în care au apărut tipărite nu a fost deloc favorabil evoluției limbii și literaturii române, fapt premonitoriu surprins și de enigmaticul Cantacuzino.

Acest bard, „muntean după limbă” (G. Călinescu), alături de alte nume din istoria literelor românești de pe teritoriul Basarabiei, va fi una dintre dovezile a ceea ce Alexe Mateevici numea o limbă și literatură comună, una și aceeași pentru toți românii… Iar aceste dimineți poeticești (și nu numai diminețile) se regăsesc într-o fundamentală antologie a poeziei românești culte din Basarabia tuturor timpurilor (antologator: Nicolae Leahu). Nestatornicia politică (geopolitică!) a impus dezvoltarea în salturi, cu intermitente oaze favorabile limbii române și cu permanente importuri și exporturi de poeți și de poezie românească. Faptul e remarcat și de Ion Pop, care semnează postfața de pe coperta a IV: „Antologatorul invită, pentru întărirea firavelor forțe lirice, şi vizitatori ocazionali din Moldova mai mare de peste Prut, făcând încă o dată evidentă artificialitatea brutalei rupturi istorice dintre cele două țărmuri moldovene şi româneşti, cu urmări grave asupra eforturilor de recuperare.”

Nu putem ignora aceste aspecte, de vremea ce poezia cultă românească se naște cam odată cu pierderea Basarabiei. Nu însă și pierderea spiritului românesc. Alecu Russo va fi unul dintre unioniștii de vază înainte de Unirea Principatelor, Alexandru Hasdeu va păstra tradițiile românești, chiar dacă își scrie textele în limba rusă, ca și fiul său, Tadeu/ Bogdan, care va debuta cu o poezie scrisă rusește dar intitulată „Sunt român”. Cavalerul Constantin Stamati va scrie românește în zorii literaturii naționale patrioticul Imnul lăutei românești, ca și balada Sentinela taberei de la Copou la 1843, ce îmbină romantismul înalt al soldatului de veghe cu Biedermeier-ul scrisorii imaginare a sentinelei către Măriuca acestuia, anticipând eminesciana „De din vale de Rovine”; iar Scăldătoarea unei cucoane românce și Porumbița stingheră sunt niște picturale alintări poeticești în aceeași manieră Biedermeier. Costache Conachi nu va avea doar moșii (afaceri economice, în limbaj actual) în Basarabia, ci și își va scrie aici (în „Besarabia, la Sângera”) o serie de poeme, inclusiv antologica Jaloba mea, dar și tânguioasa doină a exilatului Dintr-a dulcii Patriei sânuri… Negruzzi își va începe exercițiile literare cu „zăbăvile mele în Basarabia”.

Nicolae Leahu, autorul unei bine cunoscute antologii de poezie română a basarabenilor din secolul XX (cu o postfață de Alex Ștefănescu), aici își extinde cercetarea în ambele sensuri: urcă până la începuturi și coboară până la delta ramificată a ultimelor revărsări poetice. Ar trebui, mai întâi (deh, așa ne-au fost începuturile), să remarcăm valoarea istorică și culturală a poeziei scrise în Basarabia, faptul existenței acestei poezii fiind performanță în sine. Și tot pentru început: deși plasează acțiunea poetică pe spațiul îngust al interriveranei, Nicolae Leahu nu are intenții separatiste. Dimpotrivă, antologatorul insistă, prin fiecare text selectat și prin fiecare frază din substanțialul studiu introductiv, asupra unui adevăr incontestabil: dincolo de imperfecțiunile firești ale unor începuturi (iar poezia, prin eterna ei nevoie de înnoire și experiment, este întotdeauna la începuturi), vorbim, fără ezitare, de o limbă comună și, important, de un limbaj poetic comun.

Mizele acestei poezii românești, scrise în Basarabia diferitelor epoci, sunt diferite și ele. La începuturi versificările contau ca fapt cultural, poemele fiind importante prin simpla lor existență, ca poezie cultă, diferită de cea folclorică, racordată, fie și cu întârzierile iminente, la trendul poetic universal. O poezie care imită, iar uneori pur și simplu traduce sau pastișează remarcăm la Cantacuzino și Asachi (care scrie în Basarabia câteva poeme, printre care Lacul lui Ovid, cu precizarea „Lângă Cetatea-Albă, pe Nistru”), dar cu proiecții prelungite până la Negruzzi. Poezia devine mai viguroasă și mai originală odată cu Hasdeu și epoca sa. Urmează generația legată de Marea Unire, fie anticipând evenimentul, precum Alexei Mateevici, fie contribuind la producerea lui, precum Pan Halippa, Ion Buzdugan ș.a., fie beneficiind de integrarea în spațiul comun, panromânesc, cum au fost poeții care s-au lansat în literatură în anii de grație 1930 – 1940: Nicolai Costenco, George Meniuc, Bogdan Istru, Andrei Ciurunga. Și în cazul acesta constatăm migrarea unor poeți în dreapta sau în stânga Prutului. Iar ultima generație „unionistă”, care s-a afirmat ca parte a literaturii române, devine și prima generație de „poeți sovietici moldoveni”, reciclându-și borangicul rafinamentului poetic în pâsla proletcultistă necomestibilă sau comițând doar câteva poeme conjuncturale; unii beneficiind de onoruri, alții fiind arestați ori luând calea exilului.

Șaizeciștii basarabeni, a doua generație „sovietică”, s-au sincronizat în mod discret cu poezia semenilor din România (poeți născuți în Basarabia românească, iar unii prinzând și școala românească, în anii formării lor au avut acces la revistele și cărțile românești, refuzate, după 1968, generațiilor mai tinere). Dacă până aici antologatorul a selectat mai mult poemele, reținând cam toate numele, după 1960 începe o triere a poeților. Aureliu Busuioc, poate cel mai subtil dintre toți („Aureliu Busuioc dă poeziei din Basarabia întâia lecție de elevație stilistică, de plăcere a scrisului”, ne amintește antologatorul), vine direct din simboliștii români (Minulescu, în primul rând). Liviu Damian și Grigore Vieru au avut cele mai calde legături cu Nichita Stănescu și cu alți poeți din Țară; Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu au avut întotdeauna conștiința națională românească, fapt discret prezent în poemele lor (ambii au avut faza interzicerii unor volume cu titluri refuzate de cenzură: Aripi pentru cădere și Satul de pe două maluri de război). Antologatorul evidențiază un fel de triadă exponențială a generației, primii doi, Vieru și Busuioc fiind cumva previzibili. „Al treilea corifeu” însă e o revelație: Nicolae Esinencu. Antologatorul remarcă, întâi de toate, atitudinea de „radicală opoziție” a acestuia față de „normalitatea” vieții literare socialiste: când „întreaga pleiadă de aezi ai civismului” scriu „poeme interminabile despre Lenin și Partid, patriotismul sovietic și internaționalismul proletar”, Esinencu „practică miniatura lirică.” Cele mai multe „miniaturi” vin din Marin Sorescu: „Timpul curge pe lângă sat./ Țăranii/ Aleargă, aleargă, aleargă/ Și aruncă, aruncă, aruncă/ În calea lui Semințe!”. Iar când „divizia civică trece pe ecartamentul maximalismului etic”, zice N.L., „personajul lui Nicolae Esinencu iese în drum cu… capul subsuoară” (citez și aici un pic din începutul amplului poem Copilul teribil, titlu ce va deveni, în scurt timp, porecla/ supranumele poetului: „Mi-am pus capul subsuoară/ Și am ieșit și eu pe bulevard/ Să mai văd/ Ce face/ Lumea!…”)

Șaptezeciștii, generație calofilă, evazionistă, e și cea mai activă odată cu intensificarea mișcării de emancipare națională, toți reprezentanții ei devenind, cu mici excepții, poeții-tribuni, cu discurs național, neo-pașoptist: Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Andrei Țurcanu, Iulian Filip, Ion Hadârcă… Figură aparte face Eugen Cioclea, cu o poezie de underground. Optzeciștii sunt sincronizați cu generația 80 din România: poezie cerebrală, ironică, ludică, metaliterară, intertextuală, livrescă. Câțiva dintre ei sunt prezențe frecvente în publicațiile din România: Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneț, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Grigore Chiper… Cel care va încheia plutonul, Dumitru Crudu, va fi și liderul următoarei promoții, co-fondator al fracturismului, apoi minimalist, teribilist, autenticist, poet cu studii în România și cu afirmarea (inclusiv, editorial) în Țară, înainte de a fi cunoscut în Basarabia, alături de Ștefan (Savatie) Baștovoi ș.a. Ultimele generații, majoritatea cu studii în România sau în Occident, sunt stabiliți permanent sau temporar în București, Cluj, New York, Londra. Poeți fără complexe provinciale, conectați în modul cel mai direct la procesele literare mondiale. Unii dintre ei (indiferent de viza de reședință) au toate șansele să fie reținuți de viitoarele istorii ale literaturii române. Contribuția lor nu este neapărat indispensabilă peisajului liric românesc, dar fără ei poezia română contemporană ar fi mai săracă.

Aș fi citat, dacă aș mai fi avut spațiu, din cei numiți, dar și din cei mai tineri, unici, fie și pentru accentul lor rusesc: „Ochii ei sunt pestriți/ ca o hartă veche a Rusiei./ De jur împrejur cresc/ pădurile și Siberia verde,/ în mijloc aleargă cerbii/ și veverițele și toate/ animalele cafenii./ Când este surprinsă/ sau când iubește/ atât de înalți devin ochii ei/ că însuși Petru cel Mare/ poate intra fără să se aplece”. (Ștefan Baștovoi, Rusoaica); sau… american, invocat de mine aici pentru acest dans al emigrantului: „târziu, când pe holuri mirosul de weed coboară spre/ dușumea, îmi vine deodată să dansez. să dansez dansul/ imigrantului rătăcit. localnicii se dau la o parte – ei/ știu că dansul se poate transforma oricând în lovituri./ corpul imigrantului aruncă astfel la suprafață tot felul/ de calcule, frustrări, comparații. nedreptatea i s-a arătat/ din toate unghiurile, ca o curvă într-o vitrină din am-/ sterdam. nici măcar nedreptatea: contingența. Când/ corpul obosește în sfârșit, creierul spune că e bine cum/ e și găsește motive. imigrantul bis.” (Aura Maru, Dans).

Substanțialul studiu introductiv e „un veritabil compendiu despre literatura română din Basarabia, intitulat cu umor și discretă melancolie Geneza, dramele și comedia cuvântului în Moldova răsăriteană, cum l-a calificat Mircea Anghelescu. Îl recomandă și Ion Pop: „Foarte atent-analitică, introducerea istoricului literar îmbină cronologia cu criteriul tematic, trasând linii de demarcație permeabile între epoci şi stiluri, argumentate de selecția exigentă a textelor, adusă la zi”. Și tot el, iluminând întregul proiect antologic, cu extensiunile actuale, fără impedimente vamale: „Se oferă astfel o mică hartă lirică elocventă pentru eforturile dramatice ale poeților basarabeni mult încercați sub vremurile mereu ostile, de a afirma spiritul creator al acestor locuri, angajat deopotrivă pe plan estetic, etic şi național, în osmoză cu cel unitar-românesc. Cititorul acestei antologii va putea avea încă o confirmare, prin aportul noilor vârste lirice, a fenomenului de sincronizare reală a poeziei actuale din Basarabia cu cea scrisă în Țara mare”.

Or, dacă la începuturi un Cantacuzino născut la Istanbul și călătorit prin toată lumea, de la Viena la Sankt Petersburg, își găsește tihna poetică pe malul Bugului, azi, protagoniștii cărții sunt împrăștiați pe dimensiuni și mai mari, de la Nistru pân la Nisa (Vasile Romanciuc), dar și mai departe, scriindu-și poemele pe malul Nistrului, al Tamisei sau al râului Hudson.

Autor: Mircea V. Ciobanu
Articol publicat în Viața Românească, ediția 4/2022