Pandemia şi carantina (care vor fi urmate, iminent, de o criză economică şi socială) au pus, în mod surprinzător, pe tapetul interesului social cartea. Am mai scris despre asta: cei care au cărţi în casă, suportă mai uşor izolarea. Remediu şi hrană, cartea nu doar alină singurătatea, ea ne serveşte drept combustibil în această fază de „imersiune şi plutire autonomă”. Pâinea noastră cea din toate filele – aşa se intitulează cel mai proaspăt volum antologic al poetului Vasile Romanciuc.

Dar nu e deloc simplu. În spaţiul public se fac auzite tot mai insistent voci alarmate ale scriitorilor, editorilor şi difuzorilor de carte. O investigaţie jurnalistică divulga starea dramatică a lucrurilor pe piaţa de carte din România. În contextul solicitării sporite şi al creşterii rolului cărţii pentru şcoala de toate nivelele, e regretabilă perspectiva sumbră, norii grei adunându-se asupra celor care produc şi comercializează cartea. Regretabilă stare, în vremea când cărţile se impun de la sine pe lista mărfurilor curente prioritare. Anume aşa formula zilele astea problema un grup de cca 500 sute de cititori, editori şi scriitori ruşi (printre care Victor Pelevin, Evgheni Vodolazkin, Daria Donţova): cartea să fie recunoscută ca marfă de primă necesitate, împreună cu produsele alimentare şi cele farmaceutice.

Cartea ca remediu şi ca hrană, cum spuneam mai sus. Memoria vegetală (aşa numea Umberto Eco purtătorii de informaţie de tipul cărţilor tipărite pe hârtie) are personalitatea şi fascinaţia ei, dar şi un fel de eficienţă ancestrală şi perenă. Doar că această poezie a cărţii alunecă uşor în proza realităţii, criza actuală lovind inevitabil în producţia de carte şi în mecanismul comercializării ei.

Şi exact acum, în plină pandemie, asupra cărţii a început să planeze, ameninţător, încă un pericol, care vine dinspre – fiţi atenţi! – Agenţia Naţională pentru Sănătate Publică. Instituţia care azi ar fi trebuit să se ocupe în mod constant de lichidarea focarelor pandemiei, de sprijinul pentru bolnavi şi medici, de fortificarea sistemul ocrotirii sănătăţii. În loc de aceste preocupări fireşti şi necesare, instituţia inventează chiar zilele astea un „proiect de document”, care presupune o formă de cenzură sub numele de „expertiză sanitară”, omorând sistemul care azi ar putea să contribuie – pentru cine pricepe să-l aplice – la ieşirea din criză.

Pretextul deciziei curente a ANSP e bine cunoscut, inclusiv de cititorii Gazetei de Chişinău. O editură de la noi a fost învinuită că ar fi furnizat şcolii manuale „cu miros de plumb”. În cunoscuta tradiţie naţională de a sufla şi în iaurt după ce s-a fript cu lapte, ANSP emite un proiect de nociv (nu doar inutil) „Regulament sanitar privind publicaţiile tipărite pentru copii şi manualele şcolare”. Or, cărţile „cu miros de plumb”erau tipărite în altă ţară. Tipografiile de la noi ar putea să se revolte, văzând în acest „regulament” o ofensă şi o indirectă învinuire de rea-voinţă. Or, până azi, nicio întreprindere tipografică nu a avut niciun reproş sanitar de la comanditari sau consumatori. Iar dacă problema e în calitatea hârtiei şi a vopselelor tipografice, tocmai asta trebuie spus!

Regulamentul (Descarcă aici: regulamentul-ansp.pdf ) în formula propusă e la a doua sa tentativă de a impune o cenzură, nemotivată şi nejustificată prin nimic. În primul caz, stopat cu greu acum câţiva ani, se dovedise că la baza inventării „regulamentului” era o teză (de licenţă? de master? de doctor?) a cuiva, cu recomandări şi sugestii privind mărimea caracterelor din cărţile pentru copii, raportul dintre imagine şi text etc. Doar că în regulament aceste recomandări obţin statut de lege, chiar dacă unele sunt depăşite şi chiar absurde pentru cartea contemporană. D.e., sunt admise doar anumite formate de carte (în care nu se regăsesc tocmai cele actuale, pentru care pledează MECC în ultimii ani); sunt interzise, d.e., caracterele desenate (adică, în pofida experienţei mondiale din ultimii ani, literele din cărţile pentru copii trebuie neapărat tipărite conform unor standarde rigide elaborate în Evul Mediu!). Simplu spus, nişte cărţi creative şi preferate de copii din toată lumea, de tipul benzilor desenate, dar şi a unor inovaţii surprinzătoare din ultimii ani, în care textul din carte imită textul scris (desenat) de o mână de copil, în RM nu mai pot fi tipărite! Şi aşa mai departe.

Or calitatea hârtiei şi a vopselei e una (vizând tipografiile), iar „normele” care ţin de tehnoredactare pentru manualele achiziţionate de MECC (d.e., limitele mărimilor de caractere) sunt pentru edituri şi pot fi expuse în documentaţia de licitaţie alcătuită de Minister. Şi tema poate fi închisă. Facerea unei cărţi e o creaţie, e o artă şi limitarea libertăţii artistului e posibilă doar în ţările totalitare (apropo, nu există asemenea reguli în statele UE, iar modelul propus de autorii proiectului e sovietic/ rusesc). Imaginaţi-vă doar un aspect: cine va urmări (dacă regulamentul ar intra în vigoare), pagină cu pagină, toate cărţile, măsurând şi calculând – pe fiecare filă! – mărimea literelor, dar, mai ales, „proporţiile dintre text şi imagine”, impuse (nu doar recomandate!) de regulament? Când va face asta? Înainte de a tipări cartea? Amânând tipărirea şi distribuirea manualelor în şcoli la Sfântu-Aşteaptă?

Înţelegem că, probabil în lipsa cărţilor cu care s-ar putea distrage crizei, unii funcţionari şomează şi încep să „inventeze”. Deh, au oamenii ocupaţii… Dar când mă gândesc că asta e opera Agenţiei Naţionale pentru Sănătate Publică, mă iau fiorii. Agenţia, azi, chiar nu are ce face?! Poate e mai bine să fie trimişi în ajutor medicilor? Ori să le dea cineva nişte cărţi să citească? Să le scoată prostiile din cap!

P.S. Un recent serial rusesc despre deportări şi genocid stârnise revolta nostalgicilor comunismului, destul de numeroşi în ţara din est (ca şi la noi), deşi cartea care a stat la baza filmului fusese bine primită de cititori şi se învrednicise de premiile juriilor profesioniste. Nedumerit, un cunoscut interpret de muzică rock din Rusia a dedus că în spaţiul post-sovietic evoluează, în paralel, două specii umane absolut distincte: a) cei care citesc cărţi şi b) cei care privesc televizorul. Unii sunt produsul lecturii, alţii – produsul ştirilor şi al telenovelelor. Două entităţi biologice diferite, cu doar aparente asemănări. Fără şanse de a se înţelege vreodată între ele. Nu vreau să discriminez pe nimeni, dar nu mă pot împăca cu ideea ca soarta cărţilor şi a cititorilor să o rezolve cei crescuţi pe drojdia televiziunilor.

Mircea V. Ciobanu, pentru Gazeta de Chișinău