O recenzie semnată de Mircea V. CIOBANU, pentru nr. 113-114 (5-6, mai - iunie 2024) a revistei Scriptor, pe marginea seriei Constantin Stere, Publicistică politică, volumele 1-5, ediție de Victor Durnea, colecția „Moștenire”, Editura Știința. Articolul conține imagini din cadrul celei de-a 29-a ediție a Târgului de Carte Librex, Iași, unde au fost lansate cele cinci volume de carte.

Deși legat prin biografia sa de câteva repere biografice, de la Basarabia de Nord, la conacul de la Bucov, deși se naște în Imperiul Rus și e atașat Basarabiei natale, Constantin Stere este, întâi de toate, ieșean. Orașul în care s-a salvat, în care s-a afirmat pe cam toate dimensiunile vocației și energiei sale și căruia i-a slujit. Dar – într-un sens, previzibil și explicabil – tema cu care se impune cumva singular în publicistica politică a României de la intersecția secolelor XIX și XX este Basarabia. Nu duios nostalgic, ci revanșard-revendicativ, urmând un scop pe care și-l asumă cu insistența și îndârjirea unui Cato cel Bătrân: aducerea ținutului înstrăinat în hotarele firești ale neamului. Basarabia (cu derivatele sale) este cuvântul cel mai des utilizat în titlurile articolelor publicistice cu care își începe carierea „românească” refugiatul basarabean, stabilindu-se la Iași după ani de surghiun siberian. Dar nu e singura temă pe care o va aborda frecvent publicistul. Studii politice și politologicce, publicistică imediată, de ziar și exerciții analitice, politică internă și politică externă, probleme sociale și de drept, paleta înfocatului și insistentului publicist este bogată. Convins, ne spune cercetătorul literar Victor Durnea că un om politic trebuie să fie și un bun publicist, de la bun început, Stere face și politică, dar și politologie, analizând și comparând doctrine ideologice, polemizând și combatându-și oponenți și... pe sine.

Victor Durnea, editorul publicisticii lui Stere, cel care i-a selectat, îngrijit și comentat textele, inclusiv, pentru ediția de la Chișinău*, a avut o sarcină deloc simplă, identificând texte ascunse în colbul arhivelor, confruntând și stabilind identitatea textelor, urmărind parcursul sinuos al politicianului, publicistului, scriitorului, profesorului și juristului Stere. Invitându-ne la lectură, autorul ediției ne implică, direct și indirect, în procesul de reconstituire a unei monumentale figuri a culturii și politicii românești din prima jumătate a secolului XX, cu un preludiu important în ultimul deceniu al secolului XIX.

Citând opinia protagonistului, Victor Durnea ne spune în studiul introductiv: Stere admite că „omul politic” este, volens-nolens, și „publicist”, adică un fel de condiție sine qua non. Pe de altă parte, tot de acolo aflăm că scriitorul nu a fost tentat să-și adune textele publicistice într-o culegere, înțelegând că acestea sunt inegale și explicând asta prin carențele care s-ar datora unor „oarecare incompatibilități între misiunea de publicist și sarcina de om politic.” Autorul prefeței citează o divizare teoretică între publicistica de revistă, riguros construită și publicistica de ziar, „o simplă rotiţă a unei imense mașini”. Iar într-un amplu studiu din 1930, Documentări și lămuriri politice (mai exact, în capitolul Publicistul și omul politic), în care declară, printre altele: „sunt publicist înnăscut și pasionat” (și vede o deosebire dintre omul politic care „are în vedere înainte de toate acţiunea şi scopul ei imediat” și publicistul care „are, înainte de toate, sarcina de a forma opinia publică”), scriitorul emite și un credo pe care consideră că l-a respectat pe parcursul destinului său, deloc liniar: „Un publicist este, dar, prin definiție, un gânditor cu condeiul în mână. Și dacă el își spune gândul cinstit, sincer, fără teamă, fără ură și părtinire, fără subterfugii pentru a se adapta idiosincraziilor sau prejudecăților, înfruntând, pentru a-și susține credința cu bărbăție, hula și prigonirea, el rămâne un factor de covârșitoare însemnătate, atât pentru descoperirea adevărului, chiar dacă el personal a greșit, cât pentru educația civică și pentru oțelirea caracterelor. Pentru el acest scop este esențial, nu acțiunea imediată...”

Mai devreme, crezul publicistic era anunțat mai patetic, adevărat, într-un alt context, dramatic, într-un ceas de cumpănă pentru țară și națiune. E vorba de adresarea Către cititori emisă cu prilejul lansării ziarului Lumina, din 1 septembrie 1917: „Un popor nu poate trăi, dacă în clipele de cumpănă nu-şi dă seamă de cauzele care l-au aruncat în prăpastie, spre a întrezări şi căile de mântuire. Iar unui publicist sau om politic nu-i poate fi iertat să aştepte cu braţele încrucişate decretele destinului. Ar fi o nenorocire să clădim totul pe norocul orb al românului. Suntem datori, în măsura puterilor noastre, să luăm parte activă la hotărârea soartei noastre. Pentru viitorul neamului românesc nu este indiferentă măsura de conştiinţă şi de tărie sufletească de care acum putem da dovadă. Dacă vom aştepta până la «ceasul de apoi», poate va fi prea târziu... Îndrăznesc dar să iau condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie, la orice judecată ce nu este încă de istov întunecată de micile patimi, în care ne-am zbuciumat atâta vreme, la orice suflet românesc, care, în noaptea ce ne învăluie, simte în sine încă destulă tărie ca să se înalţe peste ruinile prezentului, spre a prinde puţinele raze de nădejde ce ne pot lumina drumul trudnic al izbăvirii. Voi face abstracţie de toate îngrădirile ce ne despărţeau, de toate prejudecăţile ce ne învrăjbeau, dar nu voi cruţa nici slăbiciunile noastre ale tuturora, nici orgoliul nimănuia. Fără să mă închin vreunui idol, fără respectul făţarnic al lozincilor consacrate, prin care ne-am desprins să ne ascundem lipsa de gândire cinstită şi de caracter, fără sfială voi rupe vălul de deasupra rănilor noastre, voi dezgoli toată minciuna care ne-a otrăvit sufletele şi ne-a adus la marginea pieirii. [...] Desigur că voi fi silit să judec actele şi să discut părerile celor ce au avut un rol însemnat în viaţa noastră publică, dar numai în măsura necesară pentru marea operă de reculegere a conştiinţei naţionale.”

Primul text identificat (și demonstrat de V. Durnea ca aparținând lui Stere) ca debut publicistic al lui Stere îmi limpezește dilema: avem în față (ca prioritate și primordialitate) un scriitor sau un publicist? Articolul este exemplul perfect pentru a demonstra că scriitorul și publicistul sunt un tot indivizibil. Textul este intitulat O sinucidere, a fost publicat în gazeta Munca din martie 1893. Relatarea despre moartea unui tânăr în semn de protest față de grațierea unui trădător este o nuvelă dramatică desăvârșită, dești tot textul este doscumentar, plus aprecierea emoțională. Personajul amintește de Kirilov al lui Dostoievski, personajul invocat ulterior și de Camus în Mitul lui Sisif. De altfel mergând până la capăt, ar trebui să spunem că această persoană reală a și devenit personaj literar cu acte în regulă, cu nume ulor modificat, în romanul-fluviu al lui Stere. Doar că eu l-am apreciat chiar în acest text de ziar ca pe un personaj de proză literară, minimalistă, hemingwayană. Laconismul, precizia (împiedicată, uneori, doar de limitele (in) expresiv-lingvistice ale tânărului Stere), conturul exact al personajelor și capacitatea de a intriga și a emoționa – toate anunță un viitor prozator. Nu înainte însă de a lansa realmente un viguros polemist politic și publicist pasionat.

Cinci volume de publicistică politică editate recent de Editura Știința revalorifică opera de cercetare a lui Victor Durnea, un insistent și productiv exeget al non-ficționarului Stere. Ele completează volumul de publicistică literară și filosofică a scriitorului, scos de sub tipar acum doi ani la aceeași editură din Chișinău. Raportul prea vizibil în favoarea politicului demonstrează și preocupările prioritare ale lui Stere. Primul și ultimul volum cuprind textele publicistice ale autorului din câte un deceniu și jumătate (1893 – 1907, respectiv, 1920 – 1934), al doilea volum se extinde pe aproape un deceniu (1908 – 1916), iar volumele 3 și 4 ilustrează câte un an de consemnări, sinteze și polemici politice: 1917, respectiv, 1918. Se explică simplu: sunt anii unor evenimente cruciale, atât în context politic românesc, cât și în context internațional, cu un război mondial la porțile cetății, cu dramaticele evenimente din istoria românilor, la care se adaugă, în mod distinct, unul dintre scopurile vieții lui Stere: aducerea Basarabiei (da, în contextul conflagrației mondiale) în componența României Mari. În comparație cu publicistica literară și filosofică, tipărită cu sigla aceleiași edituri în 2022 (Constantin Stere, Publicistica literară și filosofică, ediție de Victor Durnea, Știința, 2022, 608 pag.), publicistica politică ocupă un spațiu de aproape patru ori mai mare.

Parcă pentru a rotunji salba de texte publicistice, epopeea acestui gen se încheie, precum și începuise, tot cu o istorie polițistă. Prin 1932 scriitorul abandonează genul cu câteva articole trimise la Zările, ca să revină, în 1934, la Adevărul, cu un articol privind „dosarul Stere”. O poveste veche, un subiect aparte în biografia scriitorului. Rotunjind un destin ca un roman în sine, dar și o operă tumultuoasă. Și dacă epica lui se adună într-un roman fluviu, atunci publicistica e o rețea năucitoare de râuri, râulețe și pâraie, unele rapide și zgomotoase, ca apele de munte, altele largi și negrăbite, ca niște pașnice ape curgătoare de câmpie...

*Constantin Stere, Publicistică politică, volumele 1- 5, ediție de Victor Durnea, colecția „Moștenire”, Editura Știința, 2023 (vol. 1-2), 2024 (vol 3-5), 416+552+512+392+380 = 2252 pag.