Colecții și domenii
(+373 22) 73-96-16
Cărţile Ştiinţa în presa scrisă 22.06.2017

Gheorghe Bezviconi. Profiluri basarabene în “România Literară”, nr. 25 (09/06/2017 - 15/06/2017)
Cronica ediţiilor:
Memoria Basarabiei culturale de Răzvan Voncu

http://www.romlit.ro/memoria_basarabiei_culturale


Menționat de G. Călinescu doar la bibliografie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, și omis în toate celelalte istorii de dincoace de Prut, Gheorghe Bezviconi nu s-a bucurat nici măcar de sufragiile lui Mihai Cimpoi.
De regulă, amabil cu „culturalii” basarabeni, criticul de la Chișinău nu-i acordă lui Bezviconi, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, decât câteva rânduri, constând mai ales în enumerarea lucrărilor autorului. Dicționarul scriitorilor români, deși conține numeroase nume de cărturari (în special transilvăneni) lipsiți de valoare literară, îl omite și el pe scriitorul basarabean. Mai generos, Dicționarul general al literaturii române îi consacră un mic articol sobru, bine redactat de Florin Faifer, dar încheiat cu judecăți de valoare rezervate.
E indubitabil, totuși, că destinul lui Gheorghe Bezviconi, înainte de toate, este unul ieșit din comun. Provenit dintr-o familie mixtăși având o certă ascendență cazacă, tânărul născut la Jitomir, în Ucraina, a debutat ca liceean, cu articole în limbile rusă, românăși franceză. A optat, apoi, ferm pentru identitatea românească, devenind membru fondator al Societății Scriitorilor Basarabeni și colaborator (din 1938) al lui Nicolae Iorga, care i-a oferit un post de cercetător la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. Opțiunea pentru românitate îi va fi fatală după război, când, rămas în București, s-a ascuns într-un post de portar, apoi de paznic la... Cimitirul Bellu. Unde, între reprizele în care – spre a scăpa de priviri și întrebări indiscrete – făcea literalmente pe nebunul (după cum povestește același Florin Faifer), a găsit timp să redacteze o lucrare de referință, Necropola Capitalei, tipărită de-abia în 1972, la șase ani de la moartea autorului. Libertatea de după 1989 nu i-a fost nici ea favorabilă, mai multe reeditări ale operelor sale rămânând fără ecou.
Iată de ce demersul de a edita, în două volume, o selecție cuprinzătoare din opera lui Gheorghe Bezviconi este unul util, cel puțin cercetătorului și istoricului literar, ca și cititorului interesat de fenomenul basarabean. Intitulată Profiluri basarabene și îngrijită de Mihai Papuc (cu o prefață de Florin Faifer), ediția conține, integral sau parțial, cele mai cunoscute studii ale cărturarului. Unele dintre ele mai văzuseră lumina tiparului, cum spuneam, în anii ’90, altele nu. Câteva nu privesc nemijlocit literatura – formația cărturarului este cea de istoric, crescut la școala biografismului de tip rusesc –, dar toate oferă o bogăție de date și informații, multe necunoscute sau uitate, din trecutul Moldovei de peste Prut, și nu numai.
Din cele două volume ale ediției, primul este mai interesant pentru cercetarea literară, întrucât conține lucrarea care l-a consacrat pe Bezviconi și, cel puțin în climatul „patriotic” din anii recuperării Basarabiei, i-a adus nu puține aprecieri: Costache Stamati. Familia și contemporanii săi (1942). Prefațat de Artur Gorovei, studiul se revendică de la școala biografică rusă, fiind diametral opus modelului călinescian de biografie. De altfel, Bezviconi nici nu pretinde că face o biografie literară, deși sângele strămoșilor cazaci răbufnește, pe alocuri, în episoade mai aventuroase, care devin – cum spune Florin Faifer – de-a dreptul romanești. Fidel tradiției rusești, însă, Gheorghe Bezviconi nu se apropie deloc de opera pașoptistului basarabean Costache Stamati, despre care nu formulează decât stângace și convenționale aprecieri generale, în nota encomiastică. În schimb, aprofundează maniacal cercetarea documentarăși biografică, fără un fir conducător, constând (cum spunea Călinescu) în intuiția personalității lui Stamati. Cercetătorul are cultul cantității – nu degeaba era apreciat de Iorga! –, fără să se preocupe de evoluția în timp a personalității studiate, ba chiar nici de cronologie în sine. El presupune că toată lumea știe cine este Stamati, ce a scris și care este semnificația istorico-literară a operei sale, și se străduiește, în schimb, să lămurească toate implicațiile din jurul ei. Familia lui Costache Stamati, relațiile sale directe cu Moldova de dincoace de Prut și cu pașoptismul, raporturile cu Pușkin și cu intelectualii basarabeni ai epocii sale și, nu în ultimul rând, urmașii scriitorului fac obiectul unor cercetări de arhivăși de colecții de ziare care astăzi ar fi, probabil, imposibile. În contextul falsificării și chiar distrugerii istoriei culturale românești din Basarabia, la care s-au dedat sovieticii după 1944, cercetarea lui Bezviconi din 1942 salvează surse și trimiteri care pot alimenta o nouă cercetare asupra lui Costache Stamati însuși, dar mai ales a temei pașoptismului basarabean. O temă importantă, din perspectiva proiectului construirii României moderne, pe care l-a pus în operă generația de la 1848.
Acesta și este singurul volum al cărturarului pe care ediția îl reproduce în întregime. Celelalte – Pușkin în exil, din 1947, Manuc Bei, din 1938, Din alte vremi, din 1938, Profiluri de ieri și de azi, din 1943 – sunt reluate numai fragmentar, probabil în ceea ce au reprezentativ. Mărturisesc că nu prea înțeleg de ce editorul (care, altminteri, a îngrijit textul fără cusur) a optat pentru încălcarea cronologiei operei. Chiar dacă nu este vorba de o ediție critică sau științifică, nu strica să urmărim creșterea firească a unei opere pe care doar comunizarea României a întrerupt-o. Studiul dedicat lui Manuc Bey, de pildă, ar fi fost o bună „prefață” la biografia lui Costache Stamati, întrucât hangiul armean a jucat un rol-cheie, funest, în cedarea Basarabiei, în 1812, ascunzând de turci informația esențială că Napoleon a intrat în Rusia și, în consecință, armatele țarului se vor retrage rapid din Țările Române. La fel, studiul Pușkin în exil, din 1947, ar fi putut încheia ediția, nu numai pentru că este ultimul antum, din cele antologate aici, ci și pentru că arată tentativa naivă a lui Gheorghe Bezviconi de a se face acceptat în noul cadru politic, de după ’44. Scriind despre Pușkin și stagiul acestuia în Basarabia, cărturarul credea că se va face util relațiilor româno-sovietice, fără să observe că Basarabia era deja un subiect tabu, iar sovieticii îi vânau pe toți basarabenii refugiați în România, chiar și pe ruși, spre a-i trimite în Gulag. Studiul despre Pușkin nu i-a asigurat lui Bezviconi imunitatea, din păcate, dar scoate la lumină date interesante, în parte necunoscute, despre „intersecțiile” romantismului rus cu cel românesc, în perioada petrecută de marele poet, în exil, la Chișinău.
Ediția lui Mihai Papuc nu se limitează să antologheze volumele antume ale lui Gheorghe Bezviconi. În finalul celui de-al doilea volum, ea ne propune trei studii ample, recuperate din periodice, dintre care primele două sunt cu adevărat importante și merită a fi cunoscute. Românismul fruntașilor Moldovei dintre Prut și Nistru sub stăpânirea străină, publicat în 1941 în „Revista Fundațiilor Regale”, face oficiul extrem de prețios de a recupera din publicațiile tipărite sub/ de ruși, între 1812-1917, toate semnele, oricât de mici, ale coagulării unei activități culturale românești, opuse ocupației. Dintr-un sfert de veac de scris moldovenesc, studiu redactat în 1943 și completat în 1959, sintetizează, din surse de primă mână, renașterea scrisului românesc în provincia ocupată, de la începutul secolului XX (în condițiile începutului dizolvării Imperiului Rus) și până în interbelicul românesc. Ambele completează tabloul regional al formării culturii române moderne, evidențiind importanța limbii literare, a literaturii și a revistelor, în configurarea acesteia.
Deși Necropola Capitalei este cartea cea mai de succes a lui Gheorghe Bezviconi, această ediție de Profiluri basarabene este cea care îl reprezintă cel mai bine, ca istoric și cărturar. Fără pretenții literare, dar cu o excelentă cunoaștere a surselor documentare, acest cazac strămutat în Basarabia a făcut multe pentru a ne furniza nouă, celor de azi, premisele unor noi sinteze.

Descarcă oferta
Coșul meu
Vezi coșul 0 produs(e)
$Suma 0
Top vânzări
Muzicanții din Flutura de Dumitru Crudu
Magdalena de Vlad Ioviță
Newsletter
© Copyright Editura Știința
Developed by WebConsulting