“Scrieri” de Leon Donici în “România Literară” (nr. 50 (27/11/2015 - 03/12/2015)

Cronica ediţiilor: Recuperarea lui Leon Donici de Răzvan Voncu

http://www.romlit.ro/recuperarea_lui_leon_donici

Leon Donici – Scrieri, 2 vol., text îngrijit, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii, bibliografie critică selectivă de Ana-Maria Brezuleanu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2015, 535+431 pag.

Ocupaţia rusească a Basarabiei, dintre 1812 şi 1917, nu a fost, evident, o fericire, nici măcar prin contactul mai sistematic al unor personalităţi româneşti cu cultura rusă.

Dar, în urma acestei ocupaţii, literatura noastră s-a ales cu câteva opere interesante, pe care, după 1918, s-a străduit să le metabolizeze, în pofida „exotismului” lor evident, ca şi a unui referent nu doar străin, ci de-a dreptul ostil. Unele dintre acestea, cum ar fi romanul lui Constantin Stere, În preajma revoluţiei, încă îşi mai caută locul în canonul nostru istoric. Altele, ca memoriile lui Leon Donici, Revoluţia rusă. Amintiri, schiţe şi impresii (1923), după o entuziastă receptare interbelică, au fost interzise în timpul comunismului, iar acum sunt aproape uitate. Cele mai multe, însă, îşi aşteaptă reintegrarea într-un circuit istorico-literar firesc, reintegrare care, în opinia mea, nu se face prin teze de doctorat searbede, scrise de necunoscuţi, ci în primul rând prin ediţii de calitate.

O asemenea ediţie este cea de Scrieri, în două volume, a lui Leon Donici, îngrijită de Ana-Maria Brezuleanu. Ea adună între coperte cvasi-totalitatea operei româneşti a lui Donici – reunind şi completând apariţiile parţiale de după 1989 –, la care se adaugă traducerile de până acum din opera sa în limba rusă. Rezultă două tomuri masive de proză, memorialistică, eseuri şi publicistică, apte să îl repună în circulaţie pe Leon Donici (care semna, în rusă, Leonid Dobronravov, după numele tatălui), cel puţin pentru publicul specializat.

Ana-Maria Brezuleanu a optat pentru o organizare clasică a materiei, consacrând primul tom prozei şi memorialisticii din volume, iar cel de-al doilea, prozei, eseisticii şi publicisticii rămase în paginile periodicelor. Editoarea nu separă, prin urmare, nici măcar formal opera în limba română a scriitorului basarabean de cea în rusă, decizie care se sprijină pe argumentul complementarităţii celor două, ca şi pe faptul că traducerile interbelice semnate de G.M. Ivanov (pe care editoarea le-a revizuit) fuseseră apreciate, între alţii, de E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius sau Şerban Cioculescu. Este o opţiune care, poate, îi nemulţumeşte pe purişti, dar corespunde adevărului istoric, cu atât mai mult cu cât secolul războaielor mondiale, al Holocaustului şi totalitarismelor a consacrat tipul scriitorului care trăieşte simultan (vezi Cioran, Nabokov sau Kundera) în mai multe literaturi. Cum pe Leon Donici mă îndoiesc că-l mai revendică literatura rusă, este cazul să ni-l asumăm noi integral.

Trei sunt punctele tari ale ediţiei de faţă.

Primul ţine, evident, de conţinut. Atât proza de ficţiune în limba rusă, cât şi literatura originală în română ale lui Leon Donici sunt interesante. Comentând, de pildă, romanul Noul seminar, datând din 1913 (şi tradus în româneşte în 1929), G. Călinescu nu-l tratează deloc pe autor ca pe un cultural minor, demn de interes doar în numele patriotismului. Dimpotrivă: trecând cu uşurinţă peste faptul că romanul a fost scris în ruseşte, criticul vede – şi datorită traducerii de calitate a lui G. M. Ivanov – virtuţile unei proze a unui „suflet colectiv în luptă cu o forţă străină, superioară”. De asemenea, Călinescu sesizează şi că, dincolo de limba rusă în care este scris textul, romanul nu are nimic rusesc: „Sufletele sunt latine, cu un fond de bun-simţ, şi renunţă iute la idealismul absurd pentru a se acomoda la viaţă prin tranzacţii mai mult sau mai puţin ieftine. Acest lucru vine fără îndoială din lăuntrul moldovenesc al gândirii lui Leon Donici.”

Observaţia criticului este susţinută de cea mai importantă operă a lui Donici în limba română, şi anume Revoluţia rusă. Mai exact, de comportamentul memorialistului în timpul Revoluţiei din 1917, care-l diferenţiază imediat, în raport cu ceilalţi participanţi la aceste evenimente istorice. Ca mulţi români din Basarabia, Donici a aderat la mişcarea progresistă ce-şi propunea să reformeze Rusia, scoţând-o din înapoiere şi abolind cumplitele nedreptăţi sociale, care, împreună cu asuprirea naţională, făceau din Imperiul Ţarist un uriaş spaţiu al suferinţei umane. În acest spirit, scriitorul – deja cunoscut în mediile literare şi dramatice petersburgheze şi moscovite – ajunge să fie un participant de frunte la Revoluţia democratică din februarie 1917, care a răsturnat absolutismul ţarist şi a promovat democraţia, instalând guvernul Kerenski. Numai că, foarte repede, conspiraţia condusă de Lenin a pus stăpânire pe minţile multora şi, în octombrie 1917, democraţia a fost confiscată, iar reforma dorită de liberali şi de socialişti s-a transformat, brusc, în teroare bolşevică. Este momentul în care spiritul critic, de sorginte latină, al lui Leon Donici, iese la iveală. Revoluţionarul, spre deosebire de majoritatea slavă (care aderă entuziastă la demagogia şi absurdul bolşevic), se retrage din vârtejul noii puteri, devine un critic acerb al derapajului comunist, din perspectiva democraţiei liberale, iar în final fuge în Basarabia, pentru a lua parte la reunificarea acesteia cu ţaramamă. Este traseul unei deşteptări a conştiinţei, pe care Donici îl urmează până la capăt: va abandona limba rusă ca limbă de expresie literară, trecând la română, şi se va apropia de cercurile naţionaliste bucureştene, devenind un prieten şi colaborator apropiat al lui Octavian Goga.

Cel de-al doilea punct forte al ediţiei de faţă îl reprezintă aparatul ei critic, excelent întocmit de Ana-Maria Brezuleanu. Studiul introductiv, intitulat Rătăcind între două lumi, fixează precis profilul spiritual al lui Leon Donici, în paradigma scriitorului care face parte simultan din două literaturi – cu precizarea că, totuşi, în nici o istorie mare a literaturii ruse, el nu este menţionat altfel decât la „şi alţii” – şi îşi află târziu, dar decisiv, calea către matca spirituală autentică. Tragedia destinului său a fost nu originea basarabeană, care l-a obligat, un timp, să evolueze în spaţiul cultural rus, ci tuberculoza care l-a răpit la numai 39 de ani, când încă nu fusese pe deplin reintegrat în viaţa literară românească. După moartea sa, literatura română va atinge punctul de sus al interbelicului, ceea ce a făcut ca, în pofida susţinerii de care s-a bucurat publicarea postumă a operei sale în limba română (de la Nicolae Iorga la Tudor Arghezi şi de la Al. A. Philippide la Constantin Noica), Donici să fie treptat uitat.

După război, anticomunismul său – ce precedase şi anunţase disidenţa lui Panait Istrati – îl va transforma într-un scriitor interzis pe ambele maluri ale Prutului. Nici măcar amănuntul că era, după tată, rus nu i-a împiedicat pe cenzorii de la Chişinău (altminteri, dornici să susţină teoria „bilingvismului moldo-rus”, a lui Bodiul) să îl pună la index. Mort timpuriu, înainte de a fi consacrat, Donici a fost, astfel, omorât pentru a doua oară. Nici măcar resurecţia din primii ani de după prăbuşirea comunismului nu l-a mai readus în atenţie: reeditată grăbit şi nu întotdeauna îngrijit, în anii convulsionaţi de după destrămarea URSS, opera sa nu a suscitat decât interesul câtorva critici preocupaţi de problematica basarabeană. Abia acum, prin ediţia de faţă, sunt întrunite, cred, condiţiile unei relecturi mai atente a operei complexe a acestui intelectual angajat, dintr-o paradigmă spirituală destul de slab reprezentată în cultura noastră.

În fine, cel de-al treilea merit al ediţiei îngrijite de Ana-Maria Brezuleanu este cel filologic. Textul este îngrijit cu acribie, iar traducerile interbelice ale lui G. M. Ivanov au fost revizuite. Opera lui Donici cuprinsă între copertele acestor două volume capătă, astfel, o unitate stilistică binevenită, căci corespunde unităţii spirituale a celui care a scris-o.

Mai avem încă multe de făcut pentru a acoperi „petele albe” pe care istoria turmentată a secolului trecut le-a trasat pe harta literaturii române. Dacă, imediat după 1989, unii credeau că imperativul este răfuiala cu ierarhiile contemporane, acum înţelegem că, de fapt, atât conceptul de istorie literară cu care operăm, cât şi cunoştinţele noastre propriu-zise despre această istorie necesită o revizuire amplă şi susţinută.