Volumul al IV-lea încheie ediția de anvergură Poezia românească după 1945, o antologie care cuprinde istoria (și geografia) liricii românești postbelice.
Schimbările de paradigmă poetică, de generații poetice și de vârstă poetică continuă și în acest ultim volum.
Antologia începe cu viguroasa generație optzecistă care a schimbat nu doar fața poeziei românești, ci și percepția actului literar ca atare: Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Matei Vișniec ș.a. (căror li se alătură, absolut firesc, optzeciști basarabeni Nicolae Popa, Teo Chiriac, Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Leahu, Ghenadie Nicu, Emilian Galaicu-Păun). Textualismul și intertextul, parafraza ludică și intertextul frecvent, reciclajul și dialogul permanent cu literatura care îi precedă fac parte din jocurile poetice postmoderniste frecvente ale generației, fără a lipsi o recuperare și aprofundare a modernismului în dimensiunea sa absolută. Replica pentru această poetică va veni de la generațiile/ promoțiile imediat următoare: nouăzeciștii și douămiiștii. Antologia cuprinde numele importante ale acestei vârste poetice: Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Ovidiu Nimigean, Daniel Bănulescu, Judith Meszaros, Rodica Draghincescu, Irina Nechit, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Dumitru Crudu, Svetlana Cârstean, Liliana Armașu, Dan Coman, Ștefan Manasia, Dan Sociu, Horia Hristov, Robert Șerban, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, în total mai bine de optzeci de poeți cu operă consistentă, etalând nu doar schimbarea paradigmei poetice, dar și o viguroasă operă lirică, valoroasă în sine, dincolo de competiția cu generațiile anterioare.
Sincronizarea poeziei românești de pe ambele maluri ale Prutului se remarcă poate cel mai pregnant în acest volum, fapt remarcat și de Ion Pop, antologatorul volumelor: „Dacă trecem Prutul pe dreapta, e destul de limpede că se petrec cam aceleaşi lucruri şi în poezia din spaţiul mai larg românesc, cu care segmentul basarabean se sincronizează deplin. Cred, în această situaţie, că se mai poate obeserva o dată, pe ambele teritorii, cât de aproximative rămân clasificările de formule poetice: este limpede că sincretismul şi brasajul limbajelor caracteristice epocii de relativizări şi căutări ale expresei de sine a omului din postmodernitate se refuză îngrădirilor stricte, care apar mai curând ca manifestări ale unor atitudini... tardo-avangardiste (sau din «ariergarda avangardei») antrenate în afirmarea cu orice preţ a difereneţor doctrinare, când e vorba de fapt de individualităţi care exploatează în chip particular multiplele posibilităţi de cristalizare a propriilor «viziuni» despre lume”.